Unica lectură care se poate aplica textelor lui Borges este recitirea. Dense, enigmatice, oscilând între cristalul de coşmar şi barocul ficţiunilor, textele sale se refuză oricărei apropieri pripite şi leneşe. Hrănite din materia tradiţiei, întreţinând o relaţie specială şi hipnotică cu toate scrierile care le anticipează, paginile sale sunt asemeni […]
În Părinţi şi copii, performanţa mi se pară totală: transpunerea în mediul american, provincial, al anilor ’30, este ireproşabilă, la fel ca ştergerea treptată a tuturor acestor detalii întru demascarea tragicelor adevăruri ale fiinţei umane. Nimic nu este exagerat, nimic nu este nelalocul lui, nimic nu este vulgar. Un echilibru […]
Zilele acestea, editura Humanitas oferã cititorilor o ediţie unicã a Poveştii Maicii Domnului, ciclu de poeme ale lui Ion Pillat, ilustrat de soţia sa, pictoriţa Maria Pillat-Brateş. Poeziile cuprinse în Povestea Maicii Domnului, scrise în intervalul 8 iunie – 8 august 1925, ocupã o poziţie medianã între ciclurile “Drumul Magilor” […]
J. M. Coetzee vede lumea ca pe un ciorchine de lagăre în care oamenii se zbat, în general inconștienți de mutilarea sufletească la care sunt supuși. În romanele sale apar mereu niște „rătăciți”, niște ciudați ce caută și reușesc să găsească spațiile libere dintre tot felul de lagăre. Definitorie pentru […]
La treizeci de ani de la moarte, Truffaut rămâne imaginea însăşi a cinematografului în căutarea scriiturii care să îl exprime. O dată cu Truffaut, “ noul val “ redefineşte arta şi educă privirea. Posteritatea lui Truffaut are substanţa cadrului de film ( Ioan Stanomir)
Antoine Doinel- bizar, jucăuş,lunatec, histrionic şi tandru. Geniul lui Truffaut acordă cinematografului maturitatea sa vizionară.
Personajele feminine ale lui Truffaut sunt alcătuite dintr-o substanţă unică. Teribile şi fragile, ele merg, până la căpăt, fără să ezite. Isabelle Adjani este una dintre acele tragediene care oferă cinematografului o efigie a iubirii şi obsesiei. Coborârea în nebunie este ultimul prag.
Omagiul adus fimului, “La nuit américaine” este fimul în care se închide făptura himerică a cinematografului. Regizorul este un Prospero ce alege să convoace umbrele de celuloid, sfidând viaţa cu materia ficţiunii.
La treizeci de ani de la moarte, François Truffaut rămâne, înainte de toate, acea energie care a dat filmului capacitatea de a visa, de a medita, de a egala literatura prin profunzimea scriiturii sale. Memoria lui Truffaut este memoria îndrăgostită a peliculelor sale.
Dacă Hergé creează prin Tintin o efigie a inocenţei pornite în căutarea unei lumi pe care să o supună ordinii idealurilor sale, Edgar P. Jacobs oferă prin “Blake et Mortimer” ocazia pentru banda desenată de a coloniza un întreg teritoriu al ştiinţei-ficţiunii şi misterului. Înainte ca peliculele 3D să domesticească […]
