Undeva, între sinapsele calculatorului ale cărui clape bat în dimineţile solitare, ca un cântec al dragostei, se află duhul tău, eliberat de trup şi una cu rândurile pe care mi le dictezi în vis, asemeni unei îmbrăţişări din care mă desprind, înlăcrimat. Căci nu în mormântul bătut de vânt şi […]
Agresiunea barbară impotriva Ucrainei nu este un accident, ci un capăt de drum. Cele două decenii de autocraţie putinistă au îndrumat Rusia pe făgaşul de acum; un itinerariu al crimei de stat, al gangsterismului cleptocrat şi al propagandei xenofobe. Despărţirea Rusiei de Occident este, la finele anului 2022, evidentă şi […]
Devenit statuie, Puşkin se confundă cu acea Rusie a barbariei ce oprimă , sufocă şi devastează. Devenit statuie, Puşkin este redus la mumia plasată în mausoleul culturii oficiale. Devenit statuie, Puşkin este golit de seva geniului său şi expus în vitrina prăfuită a unui canon confecţionat ideologic. Transformat în mit […]
Dragostea de dincolo de moarte nu aşteaptă şi nu oferă consolare. Celor care speră ca timpul să le dăruiască împăcarea, ea nu le poate înfăţişa decât linia de valuri a mării ce nu cunoaşte odihnă. Dragostea de dincolo de moarte arde, până la capătul vieţii, în inimile celor care mai […]
Nu mi-am putut închipui niciodată aceste rânduri pe care mi le aduc dimineţile mele solitare, la fel cum nu mi-am putut închipui, niciodată, absenţa atroce din care ele se nasc, ca dintr-un adânc hrănit de dorul ce nu cunoaşte odihnă şi saţiu. Nu mi-am putut imagina niciodată cuvintele pe care […]
Şi toamna a devenit, în acest anotimp al doliului, visul ce creşte din materia nopţilor noastre: prelungă îmbrăţişare a dorului, ea ne dăruieşte, melancolic, ceea ce zilele vieţilor noastre nu ne mai pot acorda, asemeni unei consolări curgând din cerul palid arcuit deasupra rănii ce nu se închide. Şi toamna […]
Chemarea mării se simte, în noapte, cu claritatea îndurerată a timbrului în care se adună toate vocile sufletelor ce dorm în adânc, doar spre a se ridica, asemeni pescăruşilor, scrutând valurile şi contemplând ţărmul spre care nu se vor mai întoarce niciodată. Chemarea mării se simte, în noapte, cu tenacitatea […]
Şi care este oare acea patrie plăpândă şi diafană spre care ne îndreptăm, atunci când clipele irisului nocturn ne îmbie cu alinarea reveriei sincopate, alungând durerea care se aşterne peste noi, ca un strat de frunze ale toamnei târzii? Să fie această patrie spre care tindem strada domestică şi provincială […]
Revelaţia lui Turgheniev este, înainte de toate, revelaţia melancoliei. Nimic mai puternic decât acest sentiment în paginile sale. Este ca şi cum, în spaţiul unei proze ce refuză atracţia stihialului, scriitorul rus ar fi reuşit să domesticească tonurile impresioniste ale muzicii ce îi aduce împreună pe Mozart, Chopin sau Debussy. […]
Cei de demult cunoşteau tihna parfumată a scrisorilor pe care le aşterneau, cu migală naivă, pe hârtiile albe aşteptând să se înalţe, asemenea unor zmee: melancolia lor trecea în materia de cerneală ca un vânt de primăvară, în vreme ce cărţile pe marginea cărora întârziau se acopereau de un strat […]
