Dialog, în exclusivitate pentru Lapunkt, între Ioan T. Morar şi Cristian Pătrăşconiu

Ioan T. Morar: „Solemnitatea tristeții ne va supraviețui. Mai ales prin poezie

Despre ritualuri ale scrierii, despre cum se vede România de la distanţă, despre poezie, roman, prietenie.

Cristian PĂTRĂŞCONIU: Recent, cineva, nu mai ţin minte exact cine, spunea că scriem – poezie, mai ales – atunci cînd sîntem cu spatele la zid. Cum scrieti?

Ioan T. Morar: E frumos spus, dar, în cazul meu, nu se potrivește. Nu scriu cu spatele la zid, mai degrabă cu fața la zid, încercînd să-mi imaginez ce-i dincolo, ce-i după. Scriu pentru că nu pot să nu scriu. Nu mă imaginez așezîndu-mă la masă zilnic pentru a scrie cîte o poezie. Dacă aș fi mai vanitos, aș spune că eu nu scriu poezie, eu o transcriu, ea vine de undeva, din energiile ascunse de noi, m-a ales pe mine ca scrib  și așteaptă să o așez pe hîrtie. Dar nu sînt chiar într-atît de vanitos! Scriind poezie, îmi valorific în mod superior singurătatea și singularitatea. Toți sîntem singulari, iarăși, nu o luați ca pe o afirmație trufașă.

CP:Cum scrieţi poezie? Cum scrieţi proză? Care este, dacă există aşa ceva desigur, ritualul pentru fiecare dintre cele două? Cum scrieţi şi de ce scrieţi?

no images were found

ITM: Scriu poezie doar atunci „cînd toate condițiile sînt îndeplinite”. Condiții interioare și exterioare. Și aici nu vorbesc de refugiul amatoricesc numit „inspirație”. Ce e aia? Vine zeul, îți pune mîna pe cap șiu tu, gata, așterni o poezie pe hîrtia răbdătoare. Nu scriu de mînă nici poezie, nici proză, cu atît mai mult texte publicistice. Am un scris de mînă urît, contorsionat, care nu mă stimulează. Din facultate deja mi-am cumpărat mașină de scris, de atunci nu mai scriu decît rar și accidental de mînă. În anii studenției scriam mici poemașe pentru colegele mele, de mînă,  pe o foaie colorată, de obicei, îndoită, cu copertă desenată de mine, la „editura română Scrisul de mînă” Dar asta a fost o etapă jucăușă.

Dacă nu-mi citesc imediat scrisul de mînă, risc să nu-l mai înțeleg eu însumi. Deci: scriu așezat, la masa mea de lucru. Cu poezia, vorba cuiva, e mai greu. Sînt texte la care lucrez mai multe zile, le las, le reiau. Altele se așează mai repede. Cu proza e total diferit. Aici trebuie să ai ritm, să scrii zilnic un număr de pagini (dacă nu sînt bune, nu ești nevoit să le păstrezi). Acum, de pildă, lucrez la un roman și mi-a fost greu să mă așez la masă, știind că vor urma niște luni în care voi scrie zilnic. E galeră! Înainte de asta m-am documentat, cred, vreo zece ani, fără să mai pun la socoteală lucrurile pe care le știam despre subiect din adolescență. Acum, zilnic, fac efortul să armonizez amintirile, cele citite despre subiect și povestea în care se așează personajele. Cum scriu? Consumîndu-mă. De ce scriu? Păi…

CP: Să zicem că nu aţi fi Ioan T.Morar, ci altcineva – la fel de generos, de sclipitor, de atent – la oameni, la idei şi la cuvinte – aşa cum sînteţi dumneavoastră şi cum eu am avut plăcerea şi privilegiul să vă cunosc. Ce aţi scrie despre poetul ITM? Dar despre prozatorul? Unde i-aţi aşeza? Lîngă cine? Împotriva cui?

ITM: Grea întrebare, mă obligă să nu mai fiu eu pentru a putea vorbi despre mine. Mi-ar fi foarte greu să mă schimb (chiar și ca exercițiu într-un interviu) atît de mult încît să nu mai fiu eu. („De sînt eu acela, nu-mi sunt muză eu”) Mă împingeți pe o pantă narcisistă, ceea ce nu mă caracterizează, nu mă iubesc, dar nici nu mă disprețuiesc. M-aș simți foarte aproape de poezie și, cred, aș citi cu interes proza lui Morar. Dar de așezat m-aș așeza tot acolo (adică aici) mai la margine, cu aceleași prietenii literare și omenești, cu același set de valori, în același mic univers personal. Dacă aș fi altcineva nu aș putea fi mai mult decît un geamăn al meu.

CP: Scrieţi, cînd scrieţi literatură, de mînă sau la calculator? Aveţi program, normă zilnică?

ITM:  Am răspuns la această întrebare, scriu la calculator. Nu la laptop, la calculator. La masă, așezat pe un scaun solid, avînd în spatele calculatorului un perete alb. Așa scriu acum, în casa în care stau. Cu fața la zid, cum spuneam. În dreapta mea e geamul, peste drum, foarte aproape, e o bibliotecă, de fpat, mediatecă e titlul oficial, între noi e o stradă îngustă, pietonală. Deasupra bibliotecii, cerul de Provence. Scriu mai bine dimineața, dar pot să scriu oricînd. Norma este de trei pagini de carte pe zi. Aș putea scrie patru sau cinci, dar nu vreau, fiecare zi are doza ei de prospețime, de ce să o epuizez, să-mi obosesc personajele și ele să se revolte împotriva mea?! Graham Green scria cîte o pagină zilnic. Și vedeți ce operă are!

CP: Pentru poezie, cred că nu e cazul – dar, pentru proză, vă documentaţi, faceţi dosare, interviuri prleiminarii, fişe?

ITM: Pentru a scrie poezie trebuie să citești multă poezie. Ucenicia scrisului e cititul, e banal ce spun, dar mai ales în cazul poeziei, nu poți să nu parcurgi, inițiindu-te, marii poeți care au fost înaintea ta sau pe cei care trăiesc în aceleași timpuri cu tine. Nu poți scrie o poezie de nivel dacă nu ai fost niciodată, în calitate de cititor, la acel nivel. Sigur, faptul că citești nu e o garanție că vei scrie bine. Marea poezie e o operă colectivă care are mai mulți autori. Pentru proză, pentru cele două romane de pînă acum, am citit mult, m-am documentat, am întrebat, am avut consultanți (mai ales pentru Negru și Roșu). Nu am vrut ca o inabilitate istorică să distrugă credibilitatea întregii construcții narative. Acum, pentru cartea la care scriu e și mai mult de citit, sînt covîrșit dar bucuros că aflu mereu cîte ceva nou, interesant, din zona de preocupări ce ține de roman. Am început să-mi fac notițe pentru această carte acum vreo șapte ani.

CP: Aţi ştiut devreme că veţi scrie cîteva volume de poeme? Aţi scris, mă refer la poezie, cam tot ce puteaţi da mai bun?

ITM: M-aș bucura să pot crede că voi scrie ceva mai bun de acum încolo. Sper să mai pot scrie măcar o carte de poezie. Așa cum nu-mi place să mă văd în înregistrări video sau să-mi ascult vocea la radio,  nu-mi place foarte mult nici să mă recitesc. Nu mi-am recitit, sistematic, niciuna din cărțile de poezie. Ultimele trei volume de versuri sînt, într-un fel, parte a unui proiect, o încercare de rafinare și concizie a versurilor.

CP: Dar proza? Simţiţi că, pînă acum, volumele dumneavoastră sînt, să zicem aşa, un fel de aperitiv şi, cel mult, un „felul unu” pentru ceea ce aţi plănuit să faceţi în această privinţă?

ITM: Da, cele două romane sînt două exerciții pentru ceea ce scriu acum. Sper să și demonstrez că a fost așa. Am scris Lindenfeld pentru a demonstra că pot scrie o carte fix de 25o de pagini, cu o poveste interesantă, gîndindu-mă, tot timpul, la un cititor străin. Nu am făcut cu ochiul cititorului român. Am vrut să public un roman european (nu e trufie, iarăși, ), un roman care să spună ceva și unui ceh, unui francez sau unui spaniol, de pildă. Unuia care nua  trăit în vremea lui Ceaușescu în România. În schimb, Negru și Roșu a însemnat un foarte mare efort de documentare, cu un subiect sensibil. Provocator, cred eu.

CP: Cum nu aţi putea scrie niciodată? În bine şi în rău, ce nu vă e – în rău, prin refuz; în bine, prin structură – inaccesibil, inabordabil, perfect evitabil?

ITM: N-aș putea să scriu siropos. N-aș putea scrie o poveste în care să nu cred. Și nici o poezie în care nu cred, dar pe care să o produc pentru că dă bine, e la modă. N-aș putea scrie disprețuind cititorul, jignindu-i inteligența. N-aș putea scrie literatură horror. Asta, din fericire, zic. Din nefericire, nu pot și nu voi putea scrie ca Saul Bellow, impregnat de de cărțile din istoria neamului său. Sau ca Faulkner (ca să-i fac o plăcere prietenului meu Mircea Mihăieș, faulknerologul) N-aș putea scrie nici ca Thomas Mann în Iosif și frații săi (nu e, iarăși vreau să subliniez, o trufie faptul că mă raportez la doi autori pe care-i am în topul personal)

CP: Dacă aţi putea beneficia de resurse – inclusiv, de timp – la discreţie, despre ce anume aţi vrea să scrieţi?

ITM: Dacă aș avea timp aș duce la bun sfîrșit toate proiectele mele literare (mai am vreo trei romane în cap). Cum nu sînt sigur că am timp, încerc să duc la sfîrșit cît mai multe proiecte. Cred, însă, că o abundență de resurse (materiale, mai ales) ar frîna scrisul. Un bun prieten scriitor (mult mai bun ca scriitor decît ca prieten) mi-a spus, senin, că dacă cineva i-ar da un milion de euro ca să nu mai scrie, ar accepta pe loc. Nu știu la cîte milioane m-aș putea opri, balansîndu-mi trăirile în altă parte, în călătorii fabuloase. Chiar așa, cu zeci de milioane de euro, eu aș  face o fundație care să ajute scriitorii, aș oferi rezidențe literare. Poate că n-aș mai scrie eu, dar aș sprijini scrisul altora. Chiar dacă nu aș mai avea grija vieţii de mîine, tot aș avea frisoane privind Viața de Apoi.

CP: După 1989, profilul dumneavoastră public cel mai pregnant nu e legat de opera dumneavoastră literară. Ştiind, în detaliu, ce scrieţi – nu doar în presă- , cred că asta e nedrept. Vă încurcă detaliile şi memoria publică despre ce aţi fost pînă de curînd? Încurcă, să zicem, cariera dvs publicistică pe scriitorul Ioan T Morar? E ceva de făcut, în această direcţie?

ITM:  În 1993, am avut șansa unei călătorii în Statele Unite cu International Visitor Program. Ca jurnalist și, să zicem, activist civic. Am avut șansa să-l întîlnesc, la el acasă, pe David Levine, unul dintre cei mai faimoși caricaturiști portretiști americani. Mi-a arătat cîteva din lucrările sale celebre, deja, apoi, cu un fel de sfială, mi-a arătat și lucrări de pictură. De fiecare dată cînd era solicitat în lume să expună caricaturi, punea condiția să existe o sală și pentru picturile lui. Nu picta rău, dar lumea nu era atentă la asta, el era cunoscut drept caricaturist. Lumea nu mai era atentă și la latura mai sensibilă a lui. Îi era greu pictorului să lupte cu faima caricaturistului. Păstrînd proporțiile, cam în această situație sînt eu. Mult mai mulți oameni m-au văzut măcar într-o emisiune cu Divertis sau la nu știu ce alt program tv, decît cititori am per totalul cărţilor mele. Îmi e greu să lupt cu această imagie. Acum, că m-am retras din viaţa publică, imaginea aceea se estompează și, sper, voi reuși să conving lumea că sînt un scriitor care are ceva de spus. E ceva de făcut? Da, e de scris.

CP:  Eu, am mai vorbit amîndoi despre asta de cîteva ori, cred că poezia pe care o scrieţi nu e, şi asta e de bine, actuală. Nu e postmodernă, nu e jucăuşă în sens frivol – e solemnă, adîncă, cu urme de religie, de predică, de catedrală. De unde vine? Ce a nutrit-o? Ce a dospit-o?

ITM: Am trecut prin febra noii poezii a „generației în blugi” , am fost racordat, într-un fel, acelei poezii. Dar am încercat să mă retrag pe insula mea, în zona pe care o stăpînesc. Cred că există cîteva teme despre care se va scrie mereu, indiferent cum va evolua scrisul, indiferent cu ce va fi înlocuită hîrtia: dragostea, moartea, singurătatea, celălalt, credința. Omul se va întreba mereu ce e dincolo de moarte. Nu spun că nu poate exista și o poezie a frivolității, a auto-erotismului, a gunoaielor, dar asta nu mă interesează. Cînd ajungi să rafinezi temele esențiale, cred, ești mai aproape de poezia esențială. Psalmii sînt o astfel de poezie, a exaltării și a tristeții ucigătoare. Solemnitatea tristeții ne va supraviețui. Mai ales prin poezie.

CP: Care cărţi de literatură le-aţi lua cu dumneavoastră pe o insulă pustie? Sau, altfel, căci nu am în minte neapărat jocul acela cu naufragiul. Dacă ar fi să vă decuplaţi cîteva luni de la ritmurile alerte, de la tehnică, de la oraş, de la ceea ce se cheamă îndeobşte – deşi aproximativ – „civilizaţie” – ce aţi lua cu dumneavoastră?

ITM: Dacă sîntem la capitolul „cărți pe o insulă”, cred că nu m-aș prea duce pe o insulă pustie. Am fost pe insule mai puțin locuite (în Noua Caledonie) și după cîteva ore îmi țiuiau urechile de atîta liniște). Dar dacă, hai să zicem, aș fi nevoit să merg pentru o vreme penstru o insulă (totuși, cu curent electric, vă rog!), în acest moment, (și poate că ieri aș fi răspuns altfel, după cum, mîine, sigur aș fi răspuns altfel) acum, deci, n-aș lua cu mine nici o carte. Aș lua un computer (fără internet) și aș încerca să rescriu, în ritmul memoriei, cărțile care m-au marcat. Ar fi un experiment interesant. Să-mi povestesc, mie însumi, lecturile esențiale, fără nici o sursă de documentare. Sigur, cărțile ar fi, poate, de nerecunoscut, dar aș reuși să mă descopăr mai bine pe mine.

CP: Scrieţi, la proză mă refer acum, cinematografic. Aţi face film? Aţi filma cărţile dumneavoastră?

ITM: Am avut o experiență ușor nefericită cu așa zisa ecranizare a romanului Lindenfeld. Regizorul mi-a spus că nu a avut un buget corespunzător, așa că s-a inspirat doar din carte, și a ieșit cu totul alt film decît cel pe care, să zicem, îl proiecta cartea. Într-un fel, e bine, pentru că, teoretic, Lindenfeld se poate oricînd ecraniza mult mai aproape de firul povestirii decît a făcut-o Radu Gabrea.

CP: Aţi stat, în ultimii ani, „prin forţa împrejurărilor” cum se spune, în afara României. Poate că nici formula „departe de România” nu e, aici, cea mai nefericită cu putiinţă. Cum se vede de la distanţă – de la distanţa pe care dumneavoastră v-aţi putut-o permite – România? Dar, ca să restrîngem cadrul, România culturală?

ITM: După scurtul dar intensul episod „diplomatic” din viața mea, am decis, împreună cu soția, să ne stabilim în Sudul Franței. Să ne extragem din zbuciumul bucureștean și să ne acordăm mai multă atenție nouă. Am avut șase luni ratate, aproape, în Nîmes. Dacă nu sciam Negru și Roșu, atunci, cred că nici acum nu mă puteam smulge din brațele depresiei. Dar a existat mutarea fericită în La Ciotat (între Marsilia și Toulon), chiar pe malul Mediteranei, în plină Provence, care mi-a repus viața pe o plăcută linie de plutire. La cîțiva kilometri de aici, la Sanary sur Mer, a scris Thomas Mann, la și mai puțin kilometri, dar în spre Marsilia, la Cassis, a scris Virginia Woolf. Deci, se poate scrie! J La alți kilometri,în sătucul moralistului Vauvernagues,  lîngă Aix en Provence, a pictat, pînă s-a stins, Picasso. (la pictori ar fi un șir întreg). E un loc binecuvîntat, în care îmi place să trăiesc și să scriu. Așa încît „depeizarea”, distanțarea de România să nu o simt ca pe ceva tragic. Am văzut, totuși, cu ochiul liber, deși distanța e mare, cum au fost batjocoriți niște buni prieteni și foarte importanți oameni de cultură, am văzut cum un grobian ca Marga a distrus ICR-ul, cum peste mulți dintre cei care înseamnă ceva în cultura română s-a aruncat stigma. Nu mi-e dor să mă întorc în România în care Vasile Ernu (ca să iau la întîmplare un exemplu) e un mare scriitor, promovat în turnee peste hotare, iar Mircea Mihăieș e nazist. Sau în care Alina Mungiu Pippidi îl găsește pe Ponta impecabil în vreme ce  Andrei Pleșu e urecheat de niște lăutari. Sau în care Poponeț își lansează o carte cădelinițat de Alex Ștefănescu. Mă opresc aici, nu vreau să-mi stric (și să vă stric) ziua cu mai multe cazuri.

morar-4
CP: Ar merita un roman aceşti ani de după euforia intrării în UE ai României? Sau ce anume ar merita? De ce anume ar avea neapărată nevoie pentru ca lucrurile – care încă par, în multe privinţe, indistincte, (voit) amestecate – să fie mai clare?

ITM: Încă nu sînt tentat, deși ar trebui scris despre această „rinocerizare” oprită, în al doișpelea ceas, în 16 noiembrie. O rinocerizare care, dacă s-ar fi împlinit, ne-ar fi deființat în tot ceea ce (încă) mai avem pur. Eu cred că trebuie scris despre aceste inexplicabile schimbări de atitudine ale unor oameni, despre valul de ură din viața publică. Despre trădare, despre prietenii aruncate în aer, despre lipsa de scrupule și orbirea unora sau altora. Pentru mine e de neînțeles cum, de pildă, ajungi din dizident, o zdreanță îmbibată de ură, cum poți fi Emil Constantinescu, ales președinte ca o întrupare a Speranței și să cazi atît de jalnic încît să-i lustruiești pantofii plagiatorului Ponta? Cum e posibil? Cîți arginți au circulat pe sub masă în vremurile astea? Chiar există o conspirație a ticăloșilor?  Cred că poți afla răspuns la aceste întrebări din realitate plimbînd temele prin ficțiune. Despicîndu-le în paginile unor cărți. Dar încă nu sînt pregătit pentru asta.

CP: Cui, din cei pe care i-aţi întîlnit în viaţa dumneavoastră, i-aţi da Premiul Nobel pentru Bunătate?

ITM: Ar fi cîțiva, nu mulți, dar buni. Și ca să nu defavorizez pe nimeni, voi aminti un băiat ceva mai mare decît mine, într-o tabără de corturi de la Temeșești, Arad, care a spălat o oală uriașă în locul meu. Eram cam prin clasa a șasea, el, probabil într-a opta. M-am văzut că mi-e greu și că sînt depășit, a venit la pîrîu și mi-a spus: ” lasă că fac eu asta, tu du-te în cort să nu te plouă”. A fost un exemplu de altruism pe care n-am să-l uit toată viața. În schimb, spre rușinea mea, am uitat numele acelui băiat care a stat în ploaie în locul meu, cînd am fost de serviciu la cantina taberei.

CP: Dar Premiul Oscar pentru Generozitate?

ITM: Aici chiar trebuie să dau numele ccîtorva oameni. Regretatul Radu G. Țeposu și soția lui Otilia ne-au întins o mînă generoasă cînd aveam mai mare nevoie de ea, și ne-au găzduit, gratuit, cîteva luni la sosirea noastră în București, într-o cameră a apartamentului lor. Acolo s-a născut fiul nostru. Apoi, nu pot să-l uit pe domnul Dinu Marin (da, fost senator PSD) care, prin 1986, m-a ajutat fundamental în inserarea mea profesională la București, luîndu-mă la Viața Studențească pe răspunderea lui (cu un ocol pe la Casa Studenților), pentru că nu aveam un dosar de cadre foarte curat. El era redactor șef și a garantat pentru mine fără să-mi ceară niciodată ceva în schimb. Asta nu se uită. Îl adaug şi pe Vladimir Tismăneanu  – la Premiul „Generozitate pentru toţi” (a ajutat atîta lume încît nu mai are nevoie de duşmani din afară, se selectează dintre cei ajutaţi)

CP: Dacă ne jucăm în această direcţie, ce premii aţi mai vrea şi aţi mai putea da?

ITM: Aș mai putea acorda premiul pentru cea mai lungă prietenie lui Mircea Mihăieș, premiul pentru cel mai fericit loc de muncă fostei redacții de la Academia Cațavencu, premiul pentru o prietenie tînără lui Claudiu Opran, premiul pentru cel mai bun vecin lui Dumitru Boțan. Premiul „Toni Grecu” lui Toni Grecu (deși ar merita o nominalizare și la cel mai bun fost vecin). Iar ‚ție, Cristian Pătrășconiu, premiul pentru cea mai prietenoasă curiozitate.

CP: De unde vine „T.” din „Ioan T. Morar”?

ITM: T. vine de la inițiala tatălui meu, Teodor. Am recurs la acestă literă după ce, în căminul studențesc din Timișoara mai exista un Ioan Morar, student la fizică. un tip cam, cum să spun, ciudat. Îmi lua scrisorile, ba, chiar, o dată, a fost la poștă și a scos niște bani, o colaborare pe care o aveam eu la o revistă. L-am întîlnit și am convenit să ne punem inițialele taților, eu, T de la Teodor, el, A, de la Aurel. Și am semnat așa corespondențele la Viața studențească, să nu se mai laude ciudatul omonim cu munca mea!

CP: Aţi răspuns vreodată unei întrebări – dintre numeroasele care vi s-au pus de-a lungul carierei dumneavoastră – în versuri sau, mai mult, cu un poem întreg? Dacă nu, aţi încerca să o faceţi acum?

ITM: Totul se leagă. Am dat, zilele astea, într-un ascunziș al calculatorului, deo poezie mai veche, ușor neterminată, pe care o uitasem. A venit la fix ca să închei acest interviu:

mai bine un război drept decît o pace greşită

spune soldatul îngropat în copilăria fiecăruia

spune piciorul de lemn

din cărţile necitite

mai bine să-mi cunosc ucigaşul decît să fie

un simbriaş oarecare în slujba întîmplării

 

mai bine să mor decît să nu trăiesc

4 Comentarii

  1. Bravo, Bijule! Imi pare rau ca nu ai avut mai mult timp sa stai cu prietenul Monel din orasul Lod(unde este mormintul lui Sf. Stefan….).

  2. Frumos ultimul vers

  3. dom` Biju,
    va saluta victor L.
    In asteptarea urmatoarei carti.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *