Am plecat din țară în ianuarie 1982 și, ajunsă în Canada, le-am scris cu regularitate părinților, iar ei îmi răspundeau. Am dosare întregi cu răspunsurile lor, mama îmi scria despre activitățile ei profesionale, tata comenta cu umor noile realități pe care le întâlneam la tot pasul.
Fiind chimistă, am fost angajată în același an de o companie multinațională în laboratorul de analize chimice. Pe atunci, peste 90% din femei lucrau ca secretare, iar când am ajuns, după câțiva ani, în laboratorul de cercetare al companiei, eram, ca să zic așa, o excepție ca femeie care lucrează într-o specialitate, pe atunci, în care erau angajați, în marea majoritate, bărbați.
Privind în urmă, nu-i de mirare că problema angajării femeilor m-a preocaupat. Și i-am scris tatei câteva idei despre povestea lui Creangă Punguța cu doi bani. Făceam o critică a cunoscutului basm și, făcând analogie cu nedreptățile sociale pe care le observasem mă arătam revoltată de inechitate, socotind că moșul a fost favorizat de soartă, Tata, juristul Doru Pavel (1908-1997), care a trăit în România pânå la sfârșitul vieții, era un om cultivat, plin de umor care făcuse și Conservatorul (cânta la vioară și violă), îmi trimitea răspunsuri pline de înțelepciune și haz. Voi cita în întregime răspunsul lui din octombrie 1992 la scrisoarea mea despre povestea lui Creangă.
„Dragå V.,
Am primit scrisoarea ta cu anexa privind moșul, cocoșul, baba și găina, la care răspund cele ce urmeazå:
În ce privește comentariul basmului, observațiile tale sunt, din påcate, adevărate și adecvate tristelor realități sociale care i-au revoltat și pe alții. Dar aș voi să remarc ăi eu unele aspecte ce merită să fie luate în considerare.
Pentru ca găina babei să facă ouă, era absolut necesar să existe și contribuția unui cocoș. Cum în poveste nu se pomenește de existența prin împrejurimi a altui cocoș decât al moșului, este de bănuit că tocmai acesta era cel care contribuia la producția de ouă a găinii. Cu siguranță că acest amănunt i-a scăpat moșului, care, ca toți bărbații, era mai naiv, însă el nu a putut scăpa și babei, nu numai pentru că femeile sunt mai istețe, dar si pentru că era mai apropiată de locul unde aveau loc vizitele pe care este de presupus că le făcea cocoșul găinii.
Așa fiind, apare plauzibil ca îndemnul babei de a-l bate pe cocoș nu era pentru că ea ar fi crezut câtuși de puțin că el va face ouă, ci probabil pentru a-i stimula virilitatea sau poate pentru a-i umple sufletul cu decepții, pe care să caute să le consoleze alături de găină, ambele ipoteze putând, în concepția babei, să majoreze producția de ouă, de care înțelegea să beneficieze în exclusivitate. Gânduri desigur egoiste, pentru care a și fost pedepsită, căci atunci când cocoșul a plecat în lume, ea a avut cel mai mult de suferit întrucât, cu siguranță, găina, în acel interval de timp, nu a mai făcut ouă, împrejurare nerelevată în basm, probabil din decență.
În schimb, la întoarcerea cocoșului cel mai fericit nu a fost moșul, căci sporirea averii nu-i putea aduce decât sporirea grijilor, iar cât despre satisfacții, la vârsta lui, nu putea beneficia de prea multe. Baba însă și-a recăpătat, odatå cu întoarcerea cocoșului, producția de ouă, ceea ce o mulțumea, mai ales că fusese atâta timp lipsită de această hrană. Cocoșul și-a regăsit culcușul său liniștit din curtea moșului, dar mai ales posibilitatea întâlnirilor sentimentale cu găina, iar aceasta din urmă, ce să mai vorbim, a fost desigur fericitå să-și poatå desfășura, alåturi de cocoș, pasiunea sa erotică ăi productivă.
Așa încât, până la urmă, ca în orice basm, fericirea își găsește plasament. Încercarea de a transpune morala pe plan social este destinatå eșecului, așa cum, până în prezent, au fost destinate toate tentativele umane de a reglementa socialul într-un mod convenabil tuturor.
Cele scrise mai sus nu mă împidică să înțeleg atitudinea ta protestatară față de acest basm, în special, și față de basme, în general. Poate că tot unei atitudini protestatare i-am dat ăi eu glas cândva, în următorul eșantion de producție versificată:
Basm invers
Au fost cândva doi împărați
Ambii båtrâni și ambii tați.
Unul din ei avea o fiică,
De loc frumoaså și pelticå;
Iar celălalt un fiu, un unic caz,
Băiat de împărat ce nu era viteaz.
O întâmplare însă-n totul nefirească
Făcu ca acești tineri să nu se cunoască
Așa că el nu s-a îndrăgostit de ea,
Iar ea nici n-a știut că el ar exista.
În consecință, ei nu s-au iubit
Și nici nu s-au căsătorit,
Și împreună n-au trăit în fericire și ospețe
Până la adâncile lor bătrânețe.
***
Iar dacă altfel ar fi fost decât așa,
Nu-și avea rost povestea mea.
Vă sărut cu mult drag, D.”
