Așa cum îi cunosc, Mirela-Ioana Dorcescu și Eugen Dorcescu, alias, Arina și Teodoru, cu greu contenesc ,,să se oprească din șvung.” (p.288). Cărturari de excepție, creatori prin definiție, împătimiți după Dumnezeu, trăitori ai unei povești de iubire (pe care am putea-o parafraza inspirat după Vasile Rebreanu drept Un caz de iubire la Timișoara) cum greu se mai găsește în lumea fără repere clare în care trăim (în care ideea de familie coagulată și credința au devenit un fel de ,,apendice”, o rușinoasă ,,boală” pe care o ascundem și de care ne dezicem oripilați), dedicați și responsabili, preocupați de ce lasă moștenire spirituală, cei doi corifei ai Literelor bănățene temeluiesc neobosit în cetatea Culturii, constructori în Absolut fiind. De parcă ar fi la concurență cu un timp nerăbdător și uneori prea grăbit care pare să nu le mai ajungă și să-și ajungă sieși, Mirela-Ioana Dorcescu și Eugen Dorcescu ne-au obișnuit, cam de vreo opt ani încoace, de când relația lor de dragoste a fost oficializată, să încânte cu cel puțin o carte la fiecare trei sute șaizecișicinci de zile calendaristice, fie că e un volum de poeme metafizice (unele, de ultimă oră, altele recuperate din numeroasele manuscrise care încă nu au văzut lumina tiparului -în ultimul caz, Mirela-Ioana Dorcescu având un rol capital, acela de zelos biograf, de întregitor și de punător laolaltă), jurnale sau opuri masive care adună între paginile lor recepări critice ale fabuloasei opere dorcesciene, fie cărți de semiotică, de lingvistică, de proză scurtă sau de romane cu tentă autobiografică ce poartă semnătura inconfundabilă a distinsei Doamne profesor universitar. Pe lângă toate cele menționate deja, e un imens respect și totodată cult pe care cei doi îl manifestă față de cuvânt și deopotrivă față de Logos. Dacă Eugen Dorcescu e Poetul, Mirela-Ioana este floarea de Miozotis sau Celesta: ,,– Ne-am cununat în fața lui Dumnezeu de mai mult de opt ani, suntem un singur trup. Ne vom îngropa împreună.” (p.56). Așadar, o poveste de iubire propulsată în eternitate.
Bonanza, cel mai recent roman al Mirelei-Ioana Dorcescu, ce continuă ,,saga” cuplului Arina-Teodoru din Celesta, pe fondul aceleași confesiuni ,,feminine” (confesiunea blândă, aurorală: ,,(…)nevoia mea de afecțiune, de siguranță…” -p.28) de bună factură și de mare talent narativ, se situează în cadența de tip șvung (citește elan creator) de care am pomenit mai sus, semn al preaplinului, al abundenței și al vârstei nimbate când, iată, se culeg roadele spirituale. Nu e nicidecum precipitare editorialistică, grabă de a valorifica literatura de sertar, ci parcurs romanesc firesc, idei valoroase fructificate care se derulează caleidoscopic, plinătate a minții, a inimii și a sufletului, în care nota autobiografică (cu valențe purificatoare) edifică asemenea simbolului de tip Axis. Și fiindcă tot am amintit de simboluri, consider oportun să analizez Bonanza din prisma noimei semiotice ex catedra pe care o conține, semn al deschiderii scriitoarei în fața realității și totodată a largheții interpretative, rezultanta fiind un veritabil compendiu de ,,hermeneutică” existențială aplicată.
Cărturar, profesor universitar, lingvist și semiotician de prestigiu, Arina-Mirela-Ioana continuă să caute sensuri profunde ale cuvintelor și ale lumii în care trăiește și experimentează alături de Eugen-Teodoru, cheia interpretativă fiind ,,împreună”, de unde și semiotica ,,domestică” a cuplului ce nu au practicat niciodată fereala, ascunderea de ochii lumii, protagoniștii unei febrile povești de iubire fiind convinși fiind că relația lor e una durabilă (la fel ca întreaga lor Operă), binecuvîntată de Dumnezeu.
Pentru autoarea ei, semiotica Bonanzei e și exercițiu al rememorării, datorie morală, învestire cu ,,cetățenie” narativă/blazon a unor persoane providențiale din imediata sa vecinătate care i-au brăzdat cerul existențial, devenite între timp personaje-reper, un caz aparte fiind ipostazierile mamei, figură iconică, portret coborât din ramă. Pentru Arina, aducerea în prim-plan a mamei e încercare de a gestiona o mare absență și un infinit dor: ,,De câteva zile mă pregătisem să cinstesc cât mai mult, cât mai elegant cu putință memoria celei ce mi-a dat viață. Încercam să mi-o amintesc chiar și atunci, înainte de culcare. S-o revăd tânără, sănătoasă, puternică, dar blândă cum nu mai era nimeni pe lume.” (p.5); ,,Din frumoase ce erau, amintirile cu mama deveniseră atât de dureroase, încât preferam să le alung când se iveau spontan.” (p.6).
Bonanza este originală prin extensia de factură semiotică pe care o conține, reflectare a ,,tot ce știu eu despre semnele și simbolurile culturale.” (p.293), parte din ,,experiența mea în domeniul semiotic” (p.294). În Bonanza, un regal cultural, totul face sens, legătura dintre semnificat și semnificant fiind indisolubilă. Pornind de la titlul, cuvântul-blazon care ,,încondeiază” romanul ne duce cu gândul la aventură (a unui ,,Charlie” Bonanza generic vestit penstru isprăvile sale în Vestul Sălbatic, la călătoria mitică a eroului, a unui hidalgo de poveste ce se ,,ucenicește” existențial). Poate fi o variantă interpretativă la îndemână, însă ,,bonanza” e, mai degrabă, liniștea analogată așezării în sine, traducerea în fapt a zăcământului bogat, a izvorului de bogăție, a filonului prețios, a minei de aur și a zăcămîntului, a neprețuitei comori.
Dacă mergem pe firul etimologic și ne raportăm la realitatea culturală a secolului al XIX-lea și la filiera spaniolă (pe care o pun în directă legătură cu creația lui Eugen Dorcescu în limba lui Cervantes), ,,bonanza” înseamnă mare calmă, noroc, bun augur, cu ramificații tentaculare în epoca medievală și în latinescul ,,bonus” (bun) și ,,malacia” (calmitate desăvârșită) și mai jos în grecescul ,,malakia”, plăcut la atingere, puternic, absența liniilor tăioase sau efectul/contrastul subtil. În alt sens hermeneutic, bonanza presupune prosperitate, abundență, profit, avere, beneficiu, vreme favorabilă, situație care aduce un imens câștig (material și deopotrivă spiritual), recompensă, premiu, privilegiu, dar, trofeu, cadou, decorație, onoare, distincție (semn distinctiv), surplus, potop, bogăție, avere, exces, multitudine, abundență, pletoră, plenitudine, incomensurabil. Toate desemnează excepționalitatea, ieșitul din comun.
Mirela-Ioana Dorcescu (se) întreabă și se minunează, îmbinând candoarea inocenței cu maturitatea la răspântie de vremuri, de vârste, de eoni și de drumuri. Și cum viața este un perpetuu mister, tot ce o înconjoară se cere a fi interpretat și înțeles (gest profund intelectual), indiferent dacă semnele sunt solare sau selenare, apolinice sau dionisiace sau dacă o beneficiază și îi creează bună dispoziție sau nu.
Un prim topos de forță prezent în Bonanza este masa de scris, ,,athanor” unde ,,ard”/iau naștere/se făuresc idei, se transmută și se ,,distilează” esențe și se preschimbă-n ,,aur”, scrisul, un drum de la care scriitoarea nu se abate, în ciuda ispitelor venite din lumea ignorant-profană. De aici, o mare capacitate imaginativă, Mirela-Ioana Dorcescu fiind creatoare de universuri: ,,Mi-era limpede că locul meu de la masa de scris va fi salutar și, de aceea, mă grăbeam într-acolo, în creierii nopții.”; ,,să demarez în trombă un nou proiect literar. De mult îmi jucau în minte idei, imagini, personaje… Venise și timpul lor.” (p.7).
Pentru Mirela-Ioana Dorcescu scrisul are virtuți terapeutice, e o acțiune fundamental benefică ce se impune din capul locului, provocare, prilej de întâlnire fericită, într-o agora imaginară, dintre scriitura lui Teodoru și scriitura Arinei, împletire de yang și de yin, modalitate de manifestare pluriplană, probă de virtute narativă: ,,simțeam că mă sufoc dacă nu mă apuc imediat de scris (…)” (p.8). E somatizare, eliberare de sub presiunea evenimentului, de sub povara aducerilor-aminte, dar și coregrafie interioară, ,,vals” sufletesc.
Apoi e sufrageria, inima casei, dar și centru ființial, topos protector-coagulant, ,,templu” sacru unde are loc actul creației, acolo se adună periodic familia, acolo primește și se primenește intelectual. Camera mamei are valoare de sanctuar, tablourile în care e imortalizată o răscolesc, absența mamei care funcționează ca o prezență: ,,(…) tânără, vopsindu-și ațele pentru goblenuri cu vopsea Gallus, în curtea noastră de la țară, unde le și agăța pe sfoara de rufe, ca să se usuce uniform la soare; apoi, secătuită de puteri, în vremea din urmă, culcată pe spate, dar mișcându-și grațios mâinile deasupra capului, de parcă mai avea, din când în când, câte ceva de cusut…” (p.9).
Uneori, dat fiind cont(r)actul social contondent, semnele existențiale vizează perplexitatea, injustiția. Reacția acesteia în chestiunea suprimării cursului de Semiotică predat generațiilor de studenți, nu se lasă așteptată, considerând că i se face o mare nedreptate: ,,-Cui îi voi mai spune eu, de-acum încolo, că toată lumea-i un simbol, o mega semnificație?…Pe cine voi mai convinge că simbolurile se sustrag timpului, trecerii, sunt invulnerabile?…Că noi ne perindăm pentru scurtă vreme prin fața lor, atât cât ne aflăm prin lumea asta, vrând să ne alegem cu ceva dintr-însa?” (p.289). Același lucru se întâmplă în semiotica ,,domestică” de care vorbeam, un transfer de semioticitate existențială.
Viața simbol (Vieții căreia i se atribuie un nou sens și i se redefinește statutul), iubirea Simbol, Poetul Simbol etc. În ciuda temerii că intrarea în starea de grație proprie scriiturii întârzie să i se arate, totuși Arina reușește să creeze inspirat, original și autentic, semn că scriitura e cea care o caută, cea care vine în întîmpinarea ei, și nu invers, că este, așa cum spune undeva, privilegiată de soartă : ,,Nu sunt încă pregătită pentru scris. Pur și simplu, nu pot rostogoli o imagine spre alta, n-am capacitatea de a inventa nimic care să genereze o povestire, un portret, un dialog mai scăpărător… Mă preocupă acum Teodoru. Nu e puțin lucru să te dedici unui mare scriitor. <<Să stai lângă un abis>>, cum mărturisise el odată iubiților confrați că aș face eu. Iată că eram căsătorită de opt ani și jumătate cu abisul…” (p.10).
Totul face sens, are sens în romanul Bonanza. Cum se traduce Semiotica în plan domestic? Sensul și consensul afectiv, sensul de a fi soția, prietenul, partenerul de viață și biograful operei dorcesciene, sensul conferit imaginației și visului, sensul relaționării cu nonîntâmplarea: ,,Eu nu cred în coincidențe.” (p.259).
,,În viață, ca și în poezie, întotdeauna se pornește de la semn.” (p.290), apare undeva în carte, la fel și îngrijorarea scriitoarei de a fi marginalizată profesional, moment în care cu greu mai reușește să dea un sens coerent devoțiunii față de cuvânt și abilităților sale pedagogice înnăscute: ,,-Cui voi mai arăta eu cum apar simbolurile?” (idem).
Mirela-Ioana Dorcescu e atentă la semne, la semnul lingvistic, dar și la semnele/semnalele pe care i le dă viața. Calitatea sa de observator se împletește cu cea de tălmaci, de hermeneut-interpret al realității semantice, narative și existențiale: ,,Semnul, cu ambele componente – de expresie și de conținut (…)” (idem). În plan domestic, dar și profesional, ea întodeauna vede rostul și sensul. Calitatea de profesor universitar, de modelator de conștiințe, îi dă un sens major existenței, pedagogia, actul paideic fiind ilustrare a sensului: ,,Nu era serie de cursanți de care să nu mă atașez. Deși cei de astăzi nu mai sunt precum studenții de odinioară, care, cu o întrebare, mă trimiteau la bibliotecă, să mă documentez pentru a le răspunde corect data viitoare, chiar dacă pe aceștia-i pot <<juca pe-un deget>>, cum spunea un șef de-al meu, exagerând, desigur, îmi sunt tot mai dragi de la un curs la altul, astfel încât la examene am emoții pentru ei, cum aveam și pentru colegii lor mai mari.” (p.29-30); ,,Mereu am avut senzația că sunt ținută pe brațe în Universitate. Mai întâi, de către foștii dascăli. Apoi, de către foștii studenți, deveniți colegii mei. (…) Dar, atâtea povești aș avea de spus din cei aproape 40 de ani petrecuți ca dăscăliță, încât mi-ar trebui… 1001 de nopți să le consemnez în memorii. Înseamnă că a durat ceva timp trecerea mea prin această lume academică, în care n-am făcut nicio deosebire între profesie și hobby. Amintirea profesorilor și a colegilor este, în mod sigur, mai pregnantă decât cea a prietenilor, de care n-am prea avut vreme, dar nu și decât cea a studenților mei. A miilor de studenți ce mi-au frecventat cursurile și seminarele. Mulți dintre ei au încărunțit deja. Am coordonat licențele mamelor, dar și ale fiicelor lor. Nu de puține ori, le-am îndrumat și mamelor, și fiicelor lucrările de gradul I. (…) Chiar tuturor șefilor mei din facultate le-am fost profesoară. Cu unii dintre ei am scris articole și cărți, cu alții am făcut echipă în granturi, în colocvii internaționale, în comisiile de doctorat și în inspecțiile de grad, unii mi-au devenit personaje în romane, alții m-au ajutat, la mult timp după absolvire, în situații ce păreau fără ieșire…” (p.31-32); ,,Am încercat mereu să îi fac pe elevi, pe studenți, să le placă să învețe (…)” (p.294). E mărturisirea dascălului de vocație, a ,,luminătoriului”, a purtătorului de cuvânt care îmbrățișează fie discursul academic, fie calea narativului molcom construit pe fundament autobiografic: ,,-În literatură e mai mult adevăr decât într-un tratat academic de știință!” (p.296).
La rândul său, Teodoru (,,Toată viața am fost omul datoriei.” -p.51) găsește sens în oroarea de corpul fizic perisabil și de senectute (,,– Sunt bătrân!…” -p.44), adevăratul Sens venind dinspre spiritualitate, dinspre ancorarea fermă în credință, dinspre tăriile cerești. Coxartroza de care suferă Teodoru îi limitează libertatea de mișcare, nu însă și titanismul gândirii, forța creatoare, vioiciunea minții sau iubirea față de Arina: ,,– Vreau să te duc la râul nostru cu sălcii verzi, i-am spus. Nu putem continua să trăim rupți de lume, să vedem râuri doar în vis sau în închipuirea noastră. Trebuie să depășim etapa asta.
Se arătă interesat de noua mea inițiativă:
– Și cum crezi că am putea să o depășim?
– Folosindu-ne de un fotoliu rulant…
– O, nu!… Ce spectacol aș da!… Fie-ți milă!…
– Nu te mai gândi la ce spune unul sau altul! N-ar fi minunat să ne plimbăm iar împreună <<de-a lung de maluri>>?
Am dedus din tăcerea lui că nu mă dezaprobă. Se întoarse, totuși, spre sine:
– Cum de-am ajuns aici?!… se întrebă, nevenindu-i să creadă că e pe punctul de a se deplasa într-un cărucior.
Coxartroza îl împiedica de vreo doi ani și jumătate pe Teodoru să meargă la distanțe mari în afara casei, iar claustrarea nu-i pria defel. Se folosise o perioadă de ea. Scrisese și editase cărți. Îi era însă dor de natură, de lume, de viața lui de odinioară.”(p.11); ,,Suntem și vom fi, trupește, nimic, acesta-i adevărul. Numai duhul dăinuie.” (p.221).
Pentru cartezianul Teodoru, deșertăciunea nu întârzie să-și arate fața, să nu mai reprezinte o taină: ,,mai ales de când am versificat Ecclesiastul, sunt convins că până și deșertăciunea are un sens. Nu-l pot descrie, îl intuiesc doar, trăiesc pentru el, scriu pentru acest înțeles…” (p.283). Abisul are și el o noimă.
Descoperitori de sensuri, Mirela-Ioana și Teodoru descifrează zilnic runele Iubirii necondiționate. Puse laolaltă, Dumnezeu și Iubirea le sunt Sensul suprem, iar Arina și Teodoru își sunt, unul pentru altul, rațiune de a fi, sens, sprijin, rai. Din această perspectivă, Bonanza este un laudatio: ,,obligatoria, întremătoarea, dar și ceremonioasa noastră lectură biblică. Marea poezie sacră, pătrunsă de spiritul davidian, este cu noi din primele clipe ale fiecărei zile. (…) Intrăm nu doar într-o altă stare, ci și într-o lume superioară, pe care psalmii o instaurează.” (p.15-16); ,,Orice lectură biblică este, pentru mine, un exercițiu de purificare.” (p.16).
Teodoru e Mentorul, Arina e inspirația, flux și reflux, alfa și omega: ,,Ani de zile m-a îndrumat Teodoru și în lecturi, exact acolo unde credeam că nu mai am nevoie de nicio corijare. (…) Am, așadar, în Teodoru, soțul meu, și un dascăl fără seamăn. La vârsta la care nu mai credeam că aș avea nevoie de dascăli.” (p.18-19); ,,Pe deasupra, Teodoru m-a lecuit de o sumedenie de spaime, m-a liniștit cât a putut de mult, mi-a arătat o direcție infailibilă, mi-a insuflat o nădejde, aceea a creștinilor, m-a întărit pentru totdeauna arătându-mi-L pe Dumnezeu. Iubitor și protector, puternic, stăpân pe sine, pe orice situație, generos, Teodoru e bărbatul de care am nevoie pentru a rezista în vremurile conflictuale de acum. Și, când vorbesc de conflict, nu mă refer la politică, la războiul de la graniță, sau la celelalte de pe mapamondul ce pare a se reconfigura, nici la lupta cu inteligența artificială, la perspectivele în general tulburi pentru toată lumea, ci la ceea ce mi-e dat mie, în mod special, să trăiesc, în prezentul meu absolut, în destinul meu unic. Ce m-aș fi făcut acum fără Teodoru? Ce m-aș fi făcut acum fără Dumnezeu?…” (p.19-20); ,,(…)Teodoru, om cu lecturi extinse și în mai multe limbi, scriitor în toată puterea cuvântului, nu mai citește, de ani buni, cu adevărat, fundamental, existențial, decât Biblia.” (p.22); ,,Se tot adaugă cărți sub semnătura lui Teodoru…” (p.33).
Structural, Bonanza poate fi un mic tratat de semiotică aplicată: ,,Analizez semiotic, (…) eu văd semne pretutindeni.” (p.220); ,,ochii mei, învățați să scormonească în texte.” (p.255). Nu e vorba de deslușirea sensurilor Naturii, precum magii sau solomonarii din vechime, a mersului norilor (nefelomanție), a ghicitului în palmă (chiromanție), ci Interiorul care reflectă Exteriorul și invers, microcosmos oglindit de și în macrocosmos, relație de reciprocitate.
Patimile lui Teodoru au și ele sens, ,,contrasensul” (ingrata societate) dobândește și el sens (contrar sensului fals încetățenit; situațiile când cei doi cărturari se pun în ingrata situație de a ,,naviga” în contra curentului – social, mediatic, al mentalităților retrograde și a ipocritei antumități etc.).
Construit în temeiul înțelesurilor, al subânțelesurilor și al revelațiilor, romanul Bonanza radiografiază sensul gesturilor tandre, punând semnul egal între sens și certitudine (,,Ce rost ar avea să cercetez un trecut neguros, când am ajuns în prezent la toate certitudinile de care sufletul meu are nevoie?…”-p.296): moartea își are sensul (,,fără moarte nu am ajunge la ce ne dorim cei mai mulți dintre noi: <<cognitio Dei experimentalis>>. Moartea transformă nădejdea și credința în certitudine. Cei însetați de Dumnezeu nu se tem de moarte, chiar o doresc… Măcar în rarele momente de extaz. Și, apoi, teama de moarte scade cu vârsta. Se tot duc dintre cei apropiați ție, dintre cei de o seamă cu tine sau chiar mai tineri, încât treptat te obișnuiești cu ideea că…murind, ești, vai!, în rândul cetei tale…” -p.253), Școala de Literatură are un sens, oamenii providențiali au un sens (Șerban și Ildiko Foarță, Eduard Pamfil, Nina Ceranu ,,,prietenii literari” -p.251), Caraniul și Stroieștiul au sens, creația are sens, Dumnezeu este Sensul Suprem (,,-Observi cum Dumnezeu ne-a dus unul spre celălalt, fiindcă ne asemănăm atât de mult? (…)
-Ne-am întâlnit în momentul oportun. Când eram amîndoi liberi, când aveam nevoie vitală unul de celălalt, fiindcă sufeream îngrozitor de tare și ni se părea că viețile noastre nu mai au noimă.(…) Dumnezeu ne-a ajutat concomitent, ne-a vindecat de bolile sufletului.” -p.295).
Bonanza aceasta și este, oportunitate, prilej, moment optim de a pune-n pagină de roman aspecte teoretice pe care le presupune semiotica. In extenso, Bonanza este despre sens: ,,-Știi cum își <<salvau>> budiștii învățăturile? Le ascundeau în biblioteci secrete, în peșteri, grote etc. sau le inoculau discipolilor. Îți dai seama ce procedeu infailibil? Să le infiltreze în subconștientul unor discipoli?…” (p.294).
Întâlnirea providențială dintre Teodoru și Arina are un sens ,,profitabil” și pentru semeni, pentru iubitorii de carte și de cultură: ca biograf, atitudinea ,,întregitoare” a Arinei, restitutio in integrum a lui Teodoru; grija față de ceea ce lasă moștenire, de ,,semințele” pe care le sădește în memoria culturală colectivă. Pentru Arina, viața academică are sens, mediul universitar are sens, relația dintre dascăl și studenți are sens. Sensul e găsit și în studierea amănunțită a operei ceratorilor de geniu care au punctat eternitatea limbii române, la loc de frunte fiind ,,poetul nepereche”, Eminescu, făuritorul și descoperitorul de sensuri: ,,niciun poet nu a avut vreodată suflul, forța, impactul lui Mihai Eminescu. Aș fi putut preda Semiotică folosindu-mă doar de poezia sa.” (p.291); ,,cât de tentant e să predai gramatica unei poezii și să constați că ea coincide cu gramatica limbii!” (p.292); ,,de ce nu scrii o carte de semiotică interpretativă? (…) Ai darul învățării, asta te responsabilizează…” (p.292-293).
În planul scriiturii, se poate vorbi și de un sens etic al Bonanzei: fidelitatea scriitoarei față de cuvântul scris/vorbit, cultul pentru limba română, grija față de ce lasă moștenire: ,,Și față de tine, de cei ce au pus umărul la dezvoltarea Semioticii, și față de poeții români, chiar că mă simt datoare să nu las să se piardă ceea ce am acumulat într-un sfert de veac.” (p.293)
În spiritul Adevărului, există numeroase pasaje în Bonanza care se detașează prin mesajul justițiar, de unde responsabilitatea și sensul asumării opiniilor personale: ,,Mă îndoiesc că Mitropolitul Corneanu era un cărturar veritabil.” (p.293); ,,Ai aflat ce i s-a înscenat (sau nu i s-a înscenat, mai știi?) Magistrului nostru: a fost acuzat de colaborare cu securitatea, într-o carte plină de greșeli de ortografie, pe care, din pricina asta, eu n-o voi citi niciodată. Nu pot accepta ca doi profesori universitari -autorii Continentului gri– să nu știe ortografie nici cât se pretinde unui elev de clasa a patra…Sau să nu le pese de cum scriu românește, ceea ce este și mai grav. Ignoranța lor (sau/și ignorarea?! Limbii în care scriu) sabotează seriozitatea întregului demers (…) G.I.Tohăneanu fusese arestat de securitate în 1948. Stătea într-o celulă doar în cămașă și, noaptea, de frig, se învelea cu paiele de pe jos…N-are rost să-ți spun cât de inuman a fost tratat, că doar securitatea nu-i închidea în hoteluri de trei stele pe cei ce li se păreau victime sigure. În fine, susțin cei doi, pe care îi cunoști foarte bine, că ofițerul de securitate i-ar fi strîns Profesorului mâna stângă cu ușa, în timp ce-l obliga să semneze cu dreapta angajamentul de colaborare…O mizerie, dar cam așa se proceda…În ’52, l-au dat afară pe G.I.Tohăneanu de la Universitatea din București. Anda și-a luat inima-n dinți și a vizitat-o pe distinsa Doamnă Tohăneanu, ca să afle mai multe de la dumneaei sau măcar să aibă confirmarea a ceea ce se descoperise deja. <<E totul o făcătură. Nimic nu-i adevărat. Gheorghe n-a avut de-a face în viața lui cu securitatea!>> <<Nu a fost arestat în ’48?>> <<Nu!>> <<Nu a fost batjocorit, forțat să semneze un angajament?>> <<Nu, nu, nu! Nimic nu-i adevărat>>.” (p.297). Nu e un sens polemic, vendetă, reglare de conturi sau căutare a sămînței de scandal, ci, ca în parabolele biblice, triere/separare a grâului de neghină. Teodoru și Arina sunt incomozi doar pentru cei care se știu a fi tăinuit schelete în dulapurile lor, pentru cei care au făptuit compromisuri majore și au abdicat de la conștiință. Cei doi sancționează, fără drept de apel, pe cei care și-au făcut din necinste, grosolănie, falsificarea adevărului, ipocrizie și fărădelege un stil de viață.
Pentru Arina și Teodoru, Iubirea are caracter soteriologic, iar sensurile adânci ale lui ,,împreună” (sensurile pe care cei doi le dau cuvintelor, gesturilor) conduc către de profundis, către rostul existențial: ,,Trăim unul pentru celălalt și, văzând că reușim să prindem și ziua de mâine împreună, suntem fericiți.” (p.308); ,,(…) anii trăiți cu tine sunt cei mai frumoși, cei mai fericiți din viața mea! La ce să mai visez?…” (p.315); ,,Nu credeam că există în carne și oase bărbatul ce-i înșiruia femeii iubite toate promisiunile de care sufletul ei avea nevoie. Și iată-l în fața mea!” (p.317); ,,Am trăit viața ca pe-o clipă plină de sens.” (p.298-299).
Tot în spirit ex catedra, Bonanza transgresează sensuri, cu scopul de a identifica, cerceta și pricepe rostul, dincolo de ,,valorile simbolice” (p.298). Mai este apoi sensul confesiunii nude, sensul credinței, boala ca sens-corpul fizic care vorbește/emoțiile negative care prevestesc boala (,,În fața oglinzii, pieptănându-mă, am zărit, la baza gâtului, în partea dreaptă, un inel roșu înconjurând o formațiune distorsionată de scorojeli albe, clar reliefate după modelul conopidei, având laolaltă mărimea unei monede. <<O, nu!>>, am strigat înlăuntrul meu, <<nu iarăși!>>…În mintea mea, nu putea fi decât o recidivă la cancerul de piele, de care m-am operat în ziua în care am depus cu Teodoru actele pentru cununia noastră civilă. Ce grozăvie!” (p.299); ,,Poate că mă preocupa excesiv rana mea. O cercetam des, ori de câte ori simțeam că nu mai pot face un pas fără să văd cum e.” -p.306), sensul și interpretarea viselor visate, dar și al viselor cu ochii deschiși (gândul de a-și achiziționa o casă la Carani), sensul imaginației (,,Am avut un vis cu Teodoru pe o plajă. Ne țineam de mînă și înaintam prin nisipul reavăn, în zori. ” -idem; ,,Probabil că ne vom muta la Carani într-o dimineață. După lecturile biblice, după micul dejun. Sub un soare cețos de iarnă…”-p.312), sensul sapiențialității (,,Fiecare are propria luptă de dus, propria cruce de purtat, propriul destin de împlinit.”; ,,Încredințează-i grijile tale lui Dumnezeu!” -p.309; ,,Odată constituită ființa, ea urcă…la nesfârșit, treaptă după treaptă, își continuă drumul (calea?) către Ființă. Spuneam cândva că omul e o ființă întru moarte. M-am corectat apoi: este o ființă întru mîntuire.” -p.313-314); ,,-Toată poezia mea este întru mântuire.” -p.315), sensul narațiunii calofile, a descrierilor de natură (,,Soarele se revărsa șiroaie asupra Catedralei, dând luciu turlelor și crucilor de aur și făcând să-i scînteieze mai des ochiul de veghe de sub cea mai înaltă cruce.” -p.304; ,,Dincolo de gard, frunzele de viță-de-vie, toate galbene cu un sfert de oră înainte, reflectau, precum norii împrăștiați de erupția solară, văpăi portocalii și roșii, păreau incendiate frunzele de viță, ardeau înfiorate, ca-ntr-o pictură suprarealistă. Tot cerul era în stăpânirea flăcărilor izvorâte din astrul diurn. Iar bolta, de la poartă până la intrarea principală, se înveșmânta în cele mai calde culori, se umplea de lumini celeste. M-a fascinat acest spectacol. M-a țintuit locului. Era sublimul însuși. Nu se putea compara cu nimic.”-p.311; ,,Când ne-am trezit în prima dimineață a Noului An, o pudră de zăpadă acopera fântâna, grădina, trotuarul, cutia poștală. Cădeau arar niște fulgi plăpânzi, timizi, pe care un vânt rece îi debusola, încurcându-le cu umor traiectoriile. Am tras jaluzelele, pentru ca Teodoru să poată savura, prin fereastra lucioasă, liniștitoarea plutire a fulgilor de nea – blânzi și derutați. El vedea întâia dată o ninsoare la Crani.” -p.317; ,,Ce binecuvântare căsuța noastră din vis, cu miros de cetină de brad!” -p.318), sensul lărgit al abundenței din viețile celor doi protagoniști (viața ca o binecuvântare), sensul nostos-ului, al curgerii implacabile a timpului (,,-…Rememorez și eu, rapid, ca într-o panoramă, anii copilăriei din Stroiești, liceul de la Craiova, facultatea, cariera literară…Când și unde sunt toate? Aleargă undeva în urmă. Caraniul se duce parcă înainte. Dar înapoi-înainte, nu sunt decât niște fragmente de stele căzătoare în spațiu și-n timp…” p.313), sensul și semnificația rememorărilor (care recuperează un timp și un spațiu arhaic, original, autentic, semn al plinirii sufletești) (,,I-am povestit soțului meu cum mergeam cu colinda la Carani: în primul rând cu copiii, pe la colegi – la Viluță, la Tatiana, la frații Moldovan; apoi, cu părinții și cu prietenii lor, pe la rude – pe la Oncl Gheorghe, pe la tanti Nastea, pe la bătrânul Ciachir…Părinții ne lăsau, în cele din urmă, la bunici. Acolo, spre miezul nopții, veneau frații Novacovici cu formația lor. Bunicul își lua vioara și cânta cu ei. ce mândri eram de el! cânta pe note, nu după ureche, ca alții…” (p.316-p.317).
Caraniul, Stroieștiul, toposuri de tip Axis, fac parte și ele din semiotica devenirii Arinei și a lui Teodoru, sensul stând în fascinația și în energiile locului, în nostalgia după un ,,acasă” generic: ,,-Cum o să mă tem de ceva? Eu doar de Dumnezeu mă tem. Știi cât de drag mi-a fost Stroieștiul?!… Mi-au trebuit zeci de ani până să pot spune că și în Timișoara sunt acasă.
– Te simțeai acasă numai la Stroiești?
– Da!
Asta simțeam și eu față de Carani. Numai în casa cu brâu de cărămidă, înconjurată de grădinițe de trandafiri bordo și galbeni, numai în chioșcul dintre fântâna cu roată și vie, străjuit de lămâițe și înconjurat de vișini, aveam sentimentul că sunt acasă. Locul a dobândit altă înfățișare în anii din urmă. Dacă aș merge acum acolo în vizită la fratele meu ori la nepoată, ceea ce n-ar fi imposibil, ci foarte ușor de aranjat, în mod sigur n-ar mai fi la fel. S-a risipit, s-a destrămat ca norii, senzația aceea acută de apartenență, cu toată dulceața ei incomparabilă.” (p.52); ,,– Nicăieri altundeva nu am fost mai bine primită, mai iubită, decât la Carani.” (p.56); ,,–Nici eu n-am găsit altundeva ce aveam la Stroiești.”; – Nu mai plecăm niciunde, a conchis, lucid. Peisajul de la Stroiești e adânc asimilat în poezia mea, în basmele și în povestirile mele. Despre Carani am scris, l-am onorat în titlul unei cărți. Ajunge.” (p.57)
Fraza finală a romanului Bonanza, încărcată de semnificații (Caraniul sub zăpadă), e o cheie simbolică festiv-optimist-sărbătorească, concentratoare de sensuri: ,,-Bonanza…, îmi șoptește Teodoru. Acesta-i cuvîntul cel mai potrivit pentru ceea ce trăim noi acum: bonanza…” (p.319). În același ton, Bonanza, starea împlinitor-desăvârșitoare, ,,calea ușoară” (p.10), triumful, biruința. Osmoză semiotică.
Mirela-Ioana Dorcescu,
Bonanza,
Timișoara, Editura Waldpress, 2026, 319p.
