Nu se mai poartă visătorii. Doar visele înnăbușite care mai încolțesc timid, pe ici pe colo, pe la marginile slăbite ale carapacei de cinism tăios. Idealisme rușinos de asumat în vitrina dichisită de ochii lumii, patetice și iluzorii fiind. Dar vine iarna, și odată cu ea poveștile. Unele răsucite deasupra bulevardelor sub forma unor cabluri strălucitoare. Altele – invizibile, mocnite, abia răsărite din ceașca cu ceai. Volumul Povestiri de iarnă semnat de Karen Blixen, tradus în această toamnă la Humanitas Fiction de către Ioana A. Manolescu are mari șanse să aducă la viață tocmai această frumusețe a poveștilor ascunse în ochii visătorilor, chiar dacă, sau mai ales pentru că în aceste povești binele nu învinge mereu, ecranul pe care se proiectează fiind mai degrabă unul întunecat, căci aceste tărâmuri de altundeva aparțin de cele mai multe ori unei dramatice, dar poetice, căutări a sinelui.
Karen Blixen este una dintre cele mai valoroase scriitoare daneze (1885-1962), publicând sub mai multe pseudonime, cel mai cunoscut fiind Isak Dinesen. Și-a scris operele literare în trei limbi: daneză, engleză și franceză, iar prima sa carte publicată a fost Seven Gothic Tales (1934), cea mai apreciată fiind Out of Africa (1937), volum ce are la bază cei 17 ani trăiți în Kenya (unde administra o plantație de cafea), opera fiind și ecranizată în 1985 de Sydney Pollack, cu Meryl Streep și Robert Redford în rolurile principale. Karen Blixen a fost una dintre scriitoarele daneze cu mari șanse să câștige premiul Nobel, în 1962 fiind pe lista scurtă, alături de John Steinbeck (câștigător), Robert Graves, Lawrence Durrell și Jean Anouilh. A fost apreciată de mari scriitori care i-au fost contemporani: Ernest Hemingway, Truman Capote, Borges, vizitată fiind în 1959, când a stat în SUA, de Arthur Miller, E. E. Cummings și Pearl Buck.
A scris un singur roman – Angelic Avengers (1946), proza scurtă fiind formula literară preferată, căci este o scriitoare căreia nu îi place să explice. Recurge astfel la forma concentrată a prozelor scurte, preferând să arate doar ce se întâmplă și cum se întâmplă. Volumul Povestiri de iarnă a apărut în 1942, fiind una dintre cele mai valoroase cărți ale sale. A fost scris în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când Danemarca se afla sub ocupație nazistă, ecouri ale istoriei fiind de găsit și în aceste pagini. Cele 11 povestiri au în ele multă magie, în sensul că autoarea construiește narațiuni parabolic-existențiale, care aduc bucuria lecturii și savoarea mirării, a întrebărilor lipsite poate de răspuns.
Substratul filosofic și tușele fantastice îi sunt mereu la îndemână, dar bine ascunse în narațiune sau în gândurile personajelor. Karen Blixen preferă ca personaje copii și tineri care se simt străini în lumea care îi înconjoară. Oameni cu înfățișări modeste, dar cu puteri infailibile, personalități irezistibile, fascinante. Astfel, în una dintre cele mai frumoase povestiri – „Tânărul domn cu garoafă” – personajul central este un tânăr scriitor care, după un volum de debut ce îi aduce celebritatea, este obsedat că nu mai poate scrie nimic autentic, că nu mai poate scăpa de superficialitate. Se hotărăște să-și părăsească frumoasa soție și să-și arunce manuscrisul în mare. Plimbându-se pe malul apei, stăruind cu privirea asupra vapoarelor, are următoarea revelație: „Vapoarele erau superficiale, adică pluteau pe suprafaţa mării – de aici le venea puterea. Pentru ele, marele pericol era acela de a se scufunda în adâncuri. Erau goale pe dinăuntru, dar tocmai în acest vid stătea secretul şi valoarea lor. Adâncurile puteau fi dominate atâta timp cât vasele rămâneau nişte forme goale pe dinăuntru”. Este unul dintre cele mai provocatoare pasaje despre superficialitate pe care le-am citit și care ar putea aduce un strop de consolare ori de câte ori ne simțim sufletele trăgându-ne în jos.
În „Poveste despre o perlă”, o tânără se căsătorește cu un bărbat care nu știe ce-i frica. Dar nu pentru că ar ieși victorios din luptele cu balaurii și uriașii acestei lumi, ci pentru că îi ignoră, pur și simplu. Femeia pornește „o luptă pe viață și pe moarte pentru a-și învăța soțul teama, atât pentru binele ei, cât și pentru a-l proteja și a-l salva pe el”. Copilul visător aduce în fața cititorilor alt idealist – Jens, un alt personaj copil, care are un raport ieșit din comun cu lumea. Biatul trăiește mereu într-o lume a fanteziei, în timp ce mama sa trăiește cu obsesia adevărului („Dacă un lucru nu e adevărat […], nu-mi pasă cum altfel ar putea să fie”). Băiatul este un visător căruia i se împlinesc toate visele, fascinația pe care o aruncă în jurul său fiind incontestabilă: „O parte importantă din vraja copilului era faptul că reușise să-i facă pe cei din jurul lui să se privească cu ochii visătorului și îi sili, cu zâmbetul pe buze, să urmărească un ideal”. Îi face astfel dependenți de el. Copil-poet, își are ca esență a ființei dorul. Expediția sa în vis devine însă una pe viață și pe moarte.
Precis și inteligent construite, poveștile scrise de Karen Blixen sunt grave, intense, metaforizante (deschise, implicit, unor lecturi multiple) și au un ritm narativ și o atmosferă care-l prinde imediat pe cititor. În toate se simte o tentație a ascunderii, fiecare text absorbind câte ceva din misterul ființei, din misterul vieții. Personaje sale (visători, idealiști, oameni singuri care nu-și mai pot mulțumi sufletul) văd și simt altfel, cerându-se urmate în visele lor, în abisul obscur al sufletului omenesc, de altfel.
KAREN BLIXEN, Povestiri de iarnă, Traducere din daneză de Ioana A. Manolescu, Humanitas Fiction, 2014
