J. M. COETZEE – „inamicul suntem noi”

J. M. Coetzee vede lumea ca pe un ciorchine de lagăre în care oamenii se zbat, în general inconștienți de mutilarea sufletească la care sunt supuși. În romanele sale apar mereu niște „rătăciți”, niște ciudați ce caută și reușesc să găsească spațiile libere dintre tot felul de lagăre. Definitorie pentru universul lui Coetzee este importanța asumării responsabilității individuale, condamnarea complicității în care se transformă atitudinea pasivă a oamenilor față de societatea bolnavă căreia îi aparțin și de care se lasă, din păcate, fertilizați. Realitatea pe care o cosmetizezi te tranformă în complice – acesta este mesajul regăsit în multe dintre cărțile lui. Iar complicitatea are drept consecință dezumanizarea, o notă comună a romanelor lui Coetzee reprezentând-o explorarea diverselor forme pe care le îmbracă această abrutizare a omenescului. Forme șirete, ce trec drep manifestări ale dreptății, ale normalități, născând riscul de a nu mai ști ce înseamnă o ființă umană. Cu atât mai mult în cazul unor conflicte istorice, când violența și cruzimea oarbă fac uneori imposibilă distincția dintre victimă și torționar.

Romanul Așteptându-i pe barbari este un ecou peste timp al poemului scriitorului grec Kavafis ale cărui versuri finale – „Și acum ce vne vom face fără barbari?/ Oamenii aceștia erau totuși o soluție” -aduc stringent în prim-plan ideea de dușman imaginar, nevoia omului de pretexte exterioare, de țapi ispășitori, perpetua vină a „celuilalt”. De aici, consecințele aduse de problema diferenței, a supremației dintre eu și celălalt, nu atât din punct de vedere legal, cât mai ales etic. Se naște totodată și problema diferenței care, dacă nu este înțeleasă și acceptată ca firească, nu poate fi decât radical condamnată, pedepsită. Romanul ridică și alte întrebări conexe: ce se întâmplă cu moralitatea individului în astfel de circumstanțe când sunt forțate limitele cruzimii? Ce înseamnă să trăiești într-un corp ce își are frontierele mult mai strâmte decât cele ale minții? Cum își mai poate păstra omul demnitatea în miezul torturii?

Alături de puterea distructivă a imperialismului, omul este înfățișat aici, pe de o parte ca victimă a istoriei, iar pe de altă parte, ca victimă a propriei moralități șubrede. Așteptându-i pe barbari poate fi citit ca un protest față de imperialism, iar în celălalt plan devine esențial impactul pe care tortura îl are asupra conștiinței unui om, asupra magistratului bătrân care locuiește într-un oraș izolat, parte a acestui imperiu nenumit. Ca magistrat este împotriva tratamentelor abuzive aplicate barbarilor (nume dat autohtonilor) cu care cei „civilizați” își dispută pământul luat de la aceștia. Așa-zisa agresiune a barbarilor este invizibilă, însă devine pretext pentru violență și pentru satisfacerea impulsului de a domina. Luciditatea și încercările sale de a-i cunoaște pe „ceilalți” (singura sa pasiune este să le descifreze vechile tăblițe cu inscripții strânse și păstrate cu grijă, folosite mai târziu ca probă împotriva lui) îl fac pe magistrat să lupte cu disprețul față de barbari, să se întrebe mereu cine sunt de fapt barbarii – cei care trăiau de sute de ani pe acele pământuri după legile lor, sau ei înșiși, imperialiștii: „Acolo unde civilizația însemna coruperea virtuților barbare și crearea unor populații dependente, m-am hotărât să mă opun civilizației. Și tocmai pe asta mi-am bazat funcționarea administrației. (Spun asta eu, care am o amantă barbară în pat)”. Încearcă, în mijocul cercului strâmt în care trăiește, să fie singurul om bun și drept, discursul său fiind bazat pe toleranță, rațiune și respect. În ochii celorlalți, însă, în lipsa „viciilor civilizatoare” e doar un clovn. Relația dintre sentimente și putere se dovedește extrem de complexă, personajul fiind prins într-un periplu interior de clarificare a pornirilor contradictorii.

Relația sa cu femeia barbară devine unul dintre punctele centrale ale cărții, determinând, în ochii celorlalți, transformarea sa într-un … barbar. Ia sub propriul acoperiș femeia rămasă pe străzi pentru a cerși după ce suferise o dublă mutilare din partea soldaților. Magistratul, în tulburata sa nevoie de afecțiune, o transformă însă într-o femeie asupra căreia își exercită nevoia de cunoaștere și de control. Deși formele acestea de dominare nu sunt la fel de violente ca acțiunile soldaților, barbaria în esența ei nu lipsește. Alege să o returneze comunității sale și pentru asta face un lung și periculos drum, expunând morții nu doar pe el, ci și pe oamenii care îl însoțesc. Este acuzat de trădare, întemnițat, umilit și supus unor torturi extrem de crude. Scenele descrise de Coetzee sunt terifiante.

Raportarea sa la această femeie este una complexă, ținând de abisurile ființei sale și de reprezentarea pe care ne-o facem despre celălalt, perceput ca altceva, de neînțeles, dar mai ales lipsit de subiectivitate. Femeia barbară, mutilată de cei civilizați, întruchipează fascinația stârnită de marginali. Pe ea o alege magistratul ca femeie care să i se așeze în pat, intrigat de neputința înțelegerii acesteia, de neputința de a-i ajunge la suflet: „această femeie pare să nu aibă un interior, ci doar o suprafață pe care o traversez încolo și încoace, căutând o intrare. Oare și torționarii ei simțeau la fel pe când îi vânau secretul, oricare credeau că va fi acela? Pentru prima dată simt o milă seacă pentru ei: cât e de natural să crezi că poți să pătrunzi corpul secret al celuilalt arzându-l sau ciopârțindu-l! […]. Îmi pare totuna dacă mă întind lângă ea și adorm, sau dacă o împachetez într-un cearșaf și o-ngrop în zăpadă. Cu toate acestea, aplecându-mă peste ea, atingându-i fruntea cu vârful degetelor, sunt atent să nu vărs ceara”. Bărbatul este atras de la bun început de corpul schilodit al fetei, sexualitatea având drept forme de manifestare atingerea, spălarea, ungerea cu ulei a acestui trup în ceea ce are el mai hidos. Ritualul spălării corpului femeii este confuz, poate fi semn de dominare, dar și de recunoaștere a vinovăției. Trupul femeii devine un teritoriu pe care se exersează cunoașterea. Nu este sigur dacă o dorește pe femeie sau urmele Istoriei de pe trupul ei.

Bătrânul magistrat încearcă să se salveze de la dezumanizare nelăsându-se contaminat de ură față de autorii atrocităților, spunând un simplu, dar lucid „nu” în situații coșmarești și nepierzând din vedere posibilitatea ca „barbarii”, inamicii să fim chiar (sau mai ales) noi, iar indicatoarele către civilizație să fie inversate.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *