Am avut, de-a lungul vieții, multe aventuri dentare, cu sau fără dureri, dar recent am avut o premieră: o durere ascuțită de măsea m-a obigat să merg la o dentista nouă, de urgență. Prima întrebare pe care mi-a pus-o a fost „Cum vă doare?” Hm…mă durea de-mi ieșeau creierii. Luasem cu câteva ore înainte un calmant, lucru pe care, mi s-a spus, n-ar fi trebuit să-l fac pentru că „alterează consultația”.
Eram obișnuită, de la alte consultații – nu dentare – cu întrebarea „cât de puternică e durerea”, evaluarea făcându-se cu o cifră de la 1 la 10, prima reprezentând durerea cea mai slabă. Dar ca cineva să mă întrebe, la o măsea, cum mă doare, asta era pentru mine o premieră. După cum premieră fusese, când, la 24 de ani, am avut o amețeală teribilă și am fost întrebată cine se învârte, lumea din jur sau eu însămi? N-am știut să răspund nici atunci, când cu amețeala, nici acum cu măseaua.
Văzând-mi inocența, dentista – o femeie amabilă și foarte pricepută, m-a ajutat: „Vă doare ca un fier încins?” Cum nu atinsesem niciodată un dinte cu un fier încins, n-am știut să răspund. „Sau e o durere surdă”? Iar n-am știut: surdă, mută, era durere. Chiar ce-o fi aia „durere surdă”? De fapt simțeam un „bum-bum” în măsea. „A! zice doctorița, pulsează!” „Da”, zic. „Vă doare la rece?” continuă dentista. „Nu știu, de când mă doare n-am mâncat nimic, nici rece, nici cald”, zic. La un semn al dentistei, asistenta îi aduce un tubuleț cu ghiață cu care mă atinge la măsea. Reacția mea violentă a clarficat-o: „Aha, deci vă doare la rece”, a rostit ea cu un ton edificat.
Cele două radiografii făcute pe loc n-au fost concludente. Mi-a dat o rețetă de antibiotic – s-o am la nevoie- și una de soluție dezinfectantă pentru clătit gura. Am fost programată peste trei zile la un alt dentist, necunoscut. Sunt flotantă la diverși dentiști, de când al meu s-a pensionat.
La farmacie, aglomerație. Am rugat să-mi dea numai soluția de dezinfectant, nu și antibioticul, pe care o să-l cumpăr mai încolo dacă va fi necesar.
M-am dus după o ora să-mi ridic rețeta și am primit o sticlă de PERIDEX. Frumos nume, mi-am spus și l-am reținut imediat, împărțindu-l în două: Partea a doua, Dex e prietenul meu de pe Google, îmi dă întotdeauna informații utile despre limba română. Iar Peri, prima parte a cuvântului, am considerat-o ca fiind caracteristica „în doi peri” a unor informații mai vagi din Dex.
Se cuvine să fac aici o paranteză: întotdeauna mi-a plăcut să găsesc analogii ca să rețin nume de oameni sau obiecte. Le-am folosit și când am predat chimia la liceu în România. De exemplu, inventatorul formulei benzenului se numește Kekule. Și, când le-am spus elevilor numele, i-am învățat cum să-l rețină. I-am întrebat: „Vă place checul?” „Daaaa” au spus toți entuziasmați” „Ei, imaginați-va că vreți să-l chemați, ca să-l mâncați. Cum îl strigați?” „Checule”, au răspuns râzând. „Perfect, ăsta e numele inventatorului, Kekule. Au reținut numele. Ba chiar niște foști elevi mi-au spus, după mulți ani, că au uitat formula benzenului, dar numele inventatorului îl știau perfect!
Așadar mi-am luat sticla cu lichidul minune – Peridex – și am început tratamentul cu clătitul gurii după masa de dimineață și seară. Mi-a explicat farmacista să-mi clătesc gura 30 de secunde, după care să scuip lichidul, nu cumva să-l înghit. Inutilă indicație, un lichid cu un asemenea gust oribil nu poate fi înghițit, abia de îl poți ține 30 de secunde în gură!
Practic însă, Peridexul m-a ajutat. Nu-i vorba că în săptămâna următoare, când o tehniciană mi-a curățat dinții, mi-a spus că lichidul ăsta înnegrește dinții și că ar trebui să moi ȋn lichid un bețișor cu vată și să-l țin doar la măseaua în chestiune. Prea complicat! Am preferat clătitul gurii.
Deocamdată, durerea de măsea e mai blândă, o să merg săptămâna viitoare la un al treilea dentist care mă va trimite, probabil, la altul, toți necunoscuți mie. Iarăși vor urma întrebări. Și, afară fiind frig, n-am mâncat înghețată, drept care la întrebarea dacă mă doare la rece iar n-o să știu să răspund!
Desene de Adelaida Mateescu
