Arestul și supravegherea…

nu pot fi omise din cavalcada evenimentelor cu iz mai mult politic decât juridic care invadează relațiile celor care doresc să intre în slujba poporului. Anticipând parcă dualitatea, adică în doi peri, a arestului preventiv aplicat mai ales în cazul adversarilor politic suspectabili și nu neapărat probați (dar în nici un caz de o puritate feciorelnică), DEX dă  două posibile etimologii: „germ. Arrest, it. Arresto”. Indubitabil, căci altfel nu se poate, ambele trimit la izvorul dreptului roman, la latină. Există în acest caz ceva care atrage atenția în mod deosebit:  verbul arripere cu supinul arreptum  (a înșfăca, a aresta spre a fi dus la judecată, a chema în judecată) are și semnificația de  a prinde cu mintea.  Dacă în sistemul roman arestarea se făcea cu probe indubitabile, urmând imediat ducerea în judecată (după cum arată și înțelesul verbului), și nu putrezirea în arest ad libitum după răul plac al cuiva, juriștii noștri, în mare măsură habarniști întru ale latinei (onoare excepțiilor îmbătrânite), dar în cârdășie cu politicul și nu numai, aplică totuși sensul special de a prinde cu mintea; astfel arestul devine preventiv adică „are ca scop preîntâmpinarea unui rău, săvârșirea unei infracțiuni” (DEX), menit să-l facă pe adversar să-și bage mințile în cap; și astfel  se înțelege mai clar de ce arestatul „ar fi” săvârșit ceva nefiind neapărat făptuitor. În funcție de cât de bine a fost prins cu mintea, arestul, adică înșfăcarea – în primă fază nefiind altceva – poate dura 29 de zile. Arestarea estre însoțită obligatoriu de încătușare, despre care am mai relatat, deci reamintesc doar frumusețea explicației etimologice dată de Sextil Pușcariu: o veche formă cată din latinescul catta, pisică. Dacă atingerea blănii de pisică pare să-i facă bine omului încă din vechime, forma încovoiată și  „metalizată” a ghearelor nu anunță nimic bun, mai ales dacă înlocuiește sau însoțește  brățara ceasului, Rolex, să zicem, în „lumea bună”. 

În funcție de aranjamente însă, există o formulă față de care arestul, fie și de formă,  pare o brutalitate. „Vorbim” despre tot mai des invocata supraveghere prin fr. surveiller; compusul cu sens superlativ al lui a veghea moștenit din latinescul vigilare (a sta treaz noaptea, a fi atent, a face ceva treaz), înseamnă și a-și da silința, primind în română și înțelesul de a păzi, a sta de strajă. Supravegherea motivată juridic devine cu atât mai stranie și intrigantă la noi, cu cât abundă cazurile de penali care dispar,  evadează transfrontalier, adică ies de sub supra- vegherea care ar trebuie să fie mai mult decât veghere. 

Concluzie: se trece fără jenă la celălalt compus pervigilare, care a dat în română a priveghea; altfel spus, supra-vegherea valorează cât pri-vegherea la mort (cu lumânare…).

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *