(fragment dintr-un roman în lucru)
credit foto: RĂZVAN LAZĂR
Pe balcon la apusul soarelui. În ziua mea liberă.
Am tradus jumătate din roman și am realizat că tot efortul meu e în zadar. Cuvintele se aștern, sensurile zboară. Rămân litere golașe, slăbănoage, rușinate. Valentin calcă din ce în ce mai bine bluzele mele albe cu mâneci pescăruș sau cocor. O traducătoare are nevoie de o imagine – măcar pentru sine – impecabilă. De sub fierul lui de călcat ies minuni. Parcă ies la iveală și adevărurile ascunse în cute. El le despăturește, așa cum ar desface buzele iubitei.
Azi, cerul e cenușiu. Apusul e alb-negru, ca la un televizor de pe vremuri. Inspir adânc iar când expir simt o căldură ce mă cuprinde, așez mâinile pe abdomen. Sunt o femeie de hârtie. Buzele mi le simt sfâșiate de un sărut absent. La apusul soarelui autoarea ne strânge pe toate, fiecare pe balconul ei. Ea e prima care se întoarce dinspre Soare-Răsare înspre Soare-Apune. Îngână o melodie delicată ca o strună de mătase. Ne liniștește tremuratul și ne acoperă cu sărutări. Verifică hârtia din care suntem făcute, pe alocuri lipește rupturile sau coase cu un ac invizibil găurile mai mari. Love are o natură epistolară, Love e ca o scrisoare pe care orice îndrăgostit ar vrea să-o scrie, Love ar fi o scriitoare talentată. Oare pe cine iubește autoarea? Rămân îmbufnată. Briza serii mă răcorește.
Locul de întâlnire, locul de odihnă
Pe balcon la apusul soarelui. În ziua ei liberă, Veronica era mereu obosită și arțăgoasă. Nemulțumită, acrită, foc și pară pe tot ce o înconjura. Munca ei de la birou nu o mulțumea. Se ducea pentru că așa trebuia.
Acolo, pe balcon, se petrecea ceva și femeia se mai liniștea. Nu era o pace adevărată, semăna mai mult cu un armistițiu. Câteodată, celelalte femei nu ajungeau la timp. Sau nu ajungeau deloc, erau răcite ori se rătăceau pe drum. Veronica se bosumfla. Nu răspundeau nici la telefon. Personajele erau mereu ocupate. Se vede că autoarea le dădea de lucru chiar și în zilele lor libere. Doar balconul rămânea un loc sigur. Uneori era singurul adăpost. Pentru femei era esențial.
Locul de întâlnire, locul de odihnă
Pe balcon la apusul soarelui. În ziua mea liberă. Uneori pica duminica. Alteori nu aveam zile libere cu săptămânile. Există oare așa ceva pentru femei? Care e ziua liberă? Între ieșirea din copilărie și prima dragoste, între căsătorie și primul copil? Între divorț și moarte?
Locul de întâlnire, locul de odihnă
Pe balcon la apusul soarelui. E ziua mea liberă.
Am udat plantele, m-am gândit la patru lucruri de care mă tem, am băut o cafea tare. De ce ce tem femeile? Cu palma mâinii drepte deschisă îmi acopăr buricul ca pe un pui de cocor căruia aș vrea să-i întârzii zborul. Are tot timpul din lume. Pântecul de hârtie, alb și cald. O carte deschisă.
Mi-e greu să am mintea limpede. Bărbatului îi e mai ușor. Vrea mâlul din mine, intimitatea mea cea mai adâncă, chiar dacă îl enervează stările mele contradictorii. Intimitatea femeilor e un balcon cu vedere spre apus, mereu spre apus. Acolo ne cheamă autoarea, femeile ei ca niște cocori de hârtie, să ne adape, să ne hrănească, să ne odihnească.
O mare șezătoare, ca în poveștile bunicii mele, acolo unde se lucra dar se și bârfea mult.
