De la Berlinul atonal la Înviere

Săptămâna Mare, o lentilă convergentă care adună eforturile, grijile, preocupările noastre în focarul luminos al Învierii, ne dezvăluie practica vieții în sensul evanghelic: „dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” și paulin: „trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest trup muritor să se îmbrace în nemurire”. Fascinația pe care o exercită acest paradox – nedumeritor pentru rațiune și mângâietor pentru inimă – rar își găsește o expresie literară atât de bogată precum în romanul Berlin Alexanderplatz de Alfred Döblin. Cu puternicul său substrat spiritual, acest clasic al literaturii universale ne poartă într-o călătorie livrescă solicitantă, dar plină de sens și cathartică, ce seamănă oarecum, păstrând proporțiile, cu efortul postului.

Printre cele mai importante creații literare din perioada Republicii de la Weimar și un tablou magistral al Berlinului deceniului numit de filosoful W. Eilenberger drept „Zeit der Zauberer”, vreme a vrăjitorilor, Berlin Alexanderplatz este parabola expresionistă a lui Alfred Döblin despre serviciul prestat de Moarte în beneficiul omenirii și o reinterpretare complexă a poveștii lui Iov. Aceasta mi-a parvenit în traducerea engleză genială și savuroasă semnată de Michael Hofmann, dar ea a apărut și în limba română la editura Univers în 1987 în tălmăcirea impresionantă a lui Ion Roman.

Cele două eliberări ale șmecherului proxenet și criminal Franz Biberkopf din detenție instituțională – din închisoare, respectiv din spitalul de nebuni – marchează începutul și sfârșitul relatării declinului și ascensiunii acestuia, povestite cu un crescendo care dezvăluie forța intelectuală a romancierului evreu convertit la creștinism. Franz Biberkopf își propune să devină un om cumsecade, dar cu cât mai înverșunat insistă să se ridice, cu atât mai adânc se prăbușește. Căderile sale teribile urmate de redresări greșit orientate sunt rezumate de mici sinopsisuri pedagogice pe care Döblin le inserează la începutul fiecărui capitol. După aceste prologuri etice urmează desfășurarea tumultuoasă a evenimentelor, cu participarea unei suite pestrițe de personaje individual nesemnificative. Structura neobișnuită creează un sentiment al grabnicei ieșiri în întâmpinarea destinului și, totodată, ne reamintește că viețile noastre, deși ar putea fi recapitulate în narațiuni simple, nu pot fi cuprinse niciodată de ochii unui observator extern.

Sintezele de capitol se constituie într-un fir narativ doar aparent, întrucât aroma dominantă a romanului nu este dată de povestea lui Franz. Încercările repetate ale acestuia de a-și reveni, de a fi „cumsecade”, formează vârfuri ale unor aisberguri care plutesc în marele ocean existențial al Berlinului de la sfârșitul anilor 1920. Destrămarea lui Franz ni se transmite prin străfulgerări redate la timpul prezent, aproape sufocate de valul vibrant al instantaneelor care surprind viața Berlinului. Pe acestea Döblin le compune în culori puternice într-un limbaj extraordinar de bogat, presărat cu argoul lumii care gravitează în jurul pieței Alexanderplatz. Imaginile disonante zugrăvesc toate dimensiunile vieții de la prețurile pieței și știrile bursiere, prin atmosfera barurilor și datele meteorologice, la scena politică, mediul cultural și noutățile industriale – și viața „gulerelor albastre”, a drojdiei societății. Dominanța pulsantă a Berlinului expune descurajator locul omului mărunt, care devine redundant în această lume mare și urâtă tocmai în timp ce contribuie la construirea acesteia.

Preluând rolul corului din tragediile antice, vocea narator-auctorială impunătoare se adresează pe un ton familiar cititorilor și personajelor, analizându-și constant propriul roman. Mai mulți protagoniști vorbesc la persoana întâi, după care povestitorul omniscient, de data aceasta la persoana a treia, preia cuvântul. Observator neliniștit și comentator consternat, naratorul eluziv pătrunde în conștiința tuturor protagoniștilor, dar nu se contopește cu niciunul dintre aceștia. Tot el servește drept portavoce a celor mai stranii elemente: clădirea și chiar halba de bere intră în dialog cu Franz.

Dintre toate poveștile întrețesute ale declinului, se distinge laitmotivul lui Iov. Opțiunea de a transmite judecata morală prin figura lui Iov ne lasă perplecși, întrucât Iov a fost un om drept, cu care Dumnezeu însuși s-a mândrit – ceea ce nu se poate spune despre Franz Biberkopf! Döblin pare să sugereze că a fi sau a nu fi drept este aspect irelevant în stratul mai adânc al existenței – cu-o moarte tot și toți suntem datori…

Referințele scripturale bogate produc cel mai mare impact prin ceea ce putem numi „paranteze biblice”: două ocurențe ale aceluiași pasaj din prorocul Ieremia încadrează exemplificarea teribilă a ceea ce i se întâmplă lui Franz sub blestemul care cade peste „omul care se încrede în om și își face sprijin din trup omenesc” (Ier 17:5)…

La o primă lectură, romanul poate părea o interpretare atonală a crimei și pedepsei, în care răscumpărarea adevărată urmează abia după ispășirea pedepsei pe care o poate aplica sistemul judiciar. Dar apoi intră pe scenă Moartea care începe să-și cânte „cântecul domol, domol”… și trece în revistă toate șansele pe care i le-a oferit lui Franz să se lase zdrobit și să moară cu adevărat. „Dar tu te-ai ținut bine toată viața”. Insistând să fie cumsecade, Franz și-a hrănit orgoliul și ignoranța, susține rechizitoriul. Abia când vechiul Franz Biberkopf se prăbușește, „va fi înfățișat un alt Biberkopf, căruia cel vechi nu-i ajunge nici până la degetul cel mic”. Pasajele care înfățișează cântecul morții caracterizează și romanul: „pornește foarte domol, apoi pătrunde adânc în carne, scârțâie mai tare, mai limpede și mai înalt, după care coboară cu un ton spre sfârșit și face popas […] cântând domol, ca un bâlbâit, cu necontenite repetări și ca un ferăstrău care pătrunde în lemn”.

În dialogul de neuitat al Morții cu Franz, aceasta se prezintă ca o poartă a vieții, un torționar ezitant, constrâns să-și stranguleze clientul după ce acesta nu a ascultat nici de îndemnurile blânde, nici de avertismentele stridente. Moartea îi spune lui Franz că din încordarea sa de după fiecare cădere nu se putea naște calea vieții. Moartea rectifică eronata constatare nietzscheană și demonstrează: departe de a te face mai puternic, ceea ce nu te ucide, de fapt, te schilodește. Moartea cucerește Berlinul, acest Babilon însetat de sângele inocenților și al celor mai puțin inocenți, și condamnă astfel „înfricoșătoarea dorință a oamenilor” de a se menține, a se menține, a se menține – rețeta stagnării!

Cea mai grea, pentru puterile omenești chiar imposibilă sarcină și chemare a omului este să lase ceea ce este perisabil în el să piară, făcând loc vieții nepieritoare.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *