Impresia că ideile (în special cele ce creează -ismele) vin din neant si se duc tot acolo este cât se poate de naivă și de neîntemeiată. Ceea ce trăim zilele acestea a luat naștere din conflictul creat între Iluminism si Romantism pe de-o parte, respectiv între Evul Mediu si Renaștere pe de altă parte. Declinarea acestor conflicte de idei a avut diverse forme, însă esența a rămas mereu aceeași, mecanica nu s-a schimbat în niciun fel ci doar forma de exprimare a variat. Istoria ultimilor 2000 de ani este rezultatul unei întrebări la care omul nu a găsit încă răspuns – cunoașterea se dobândește doar pe calea rațiunii sau există și căi nu iraționale ci (a)raționale de dobândire a acesteia.
Acesta-i conflictul, dihotomia, întrebare ce definește toată perioada de timp cuprinsă între prezent și momentul în care omul a descoperit gândirea abstractă, depersonalizată, impersonală în temeiul căreia și-a permis să înțeleagă lumea și dincolo de Eu, adică față de Noi. Dar cât timp am petrecut pentru a ajunge la această dihotomie, la această stare de lucruri. Prea mult față de rezultatul atins – conturarea întrebării și nicidecum a răspunsului.
Dacă achiesăm la cea dintâi abordare – rațiune și atât, atunci se ivește bătălia Omului pentru perfecțiune, pentru ideea ce va ’’definitiva în mod definitiv viața’’, o va face desăvârșită nu pentru cel ce a căutat-o ci pentru cei ce vor veni după el (de unde și nevoia de a impune ’’structura conducătoare’’ descoperită). În schimb, acceptarea și a modalităților (a)raționale de cunoaștere a vieții presupune inclusiv acceptarea pluralității modalităților de cunoaștere, a coexistenței ideilor și dincolo de dorința de ierarhizare, a imperfecțiunii vieții.
Ceea ce vreau sa spun este faptul ca Ideile ’’conducătoare’’ (creatoare de istorie) au nevoie de timp (mult) pentru a se impune, după cum chiar si când nu mai sunt „Conducătoare”, în sensul că au fost înlocuite, distruse, îndepărtate au nevoie de la fel de mult timp pentru a se dilua, eventual reîncarna. Nicio idee de un anumit nivel nu se naște peste noapte și nici nu moare peste noapte. Poate cădea în uitare dar niciodată nu se autodistruge mai repede decât s-a ivit.
Totalitarismul este ceea ce este nu doar din cauza suprimării drepturilor si libertăților politice ci și din cauza conceptului de stat total pe care-l implementează cu asiduitate. Vedeți „statul total” al lui Carl Schmitt ce a făcut din hitlerism nazismul pe care-l condamnam astăzi cu toții. Iar conceptul de „stat total” se manifesta atât la nivel subiectiv, prin sfera influentei pe care si-o arogă (inclusiv asupra conștiinței individului, spre exemplu) dar si la nivel obiectiv, prin faptul că subordonează toată viața publică dar mai ales pe cea privată unui interes public, normativ și politic determinat, uneori complet rupt de realitate. Sfera intervenției respectiv principiul subordonării vieții private fac din stat un stat complet, total si apoi (eventual) totalitar.
Păstrând proporțiile, cele doua direcții de acțiune ale statului se manifestă și astăzi (este adevărat ca mai nuanțat, cu mănuși, dar se manifestă). Antinomia (aparentă zic eu) creată între progresism și conservatorism, tradiționalism este un bun prilej pentru a discuta despre limitele de intervenție ale Statului inclusiv in viața privată; iar lucrul acesta se face din ambele direcții – si dinspre cei ce susțin progresismul moral dar si dinspre cei ce spun ca apără tradiționalismul principial. După cum pandemia, războiul, criza ecologică sunt bune ’’prilejuri’’ pentru a discuta despre principiul subordonării vieții (private) unor concepte superioare, ce temporar si normativ, sunt numite interes public.
Astfel ca zilele acestea lumea (politică) în special ar trebui sa fie extrem de atentă cu felul în care declină elemente ce au trecut (consistent chiar), istorie și eventual (din păcate) pot avea si viitor. Aceasta pentru că într-o lume complet competitivă, profund argumentativă, ce nu lasă nimic să treacă ci ia totul în seamă, simte nevoia să răspundă la fiecare aspect ce cade alături de categoriile istoric determinate pentru fiecare individ în parte, orice excepție are vocația de a ajunge fie regulă prin transformare, fie să dispară în neant (temporar sau definitiv); mai niciodată excepția nu a fost atât de temporară pe cât este astăzi întrucât ambele (și regula dar și excepția) simt nevoia sa-și impună punctul de vedere. Trăim vremurile în care Excepția are viață extrem de scurtă, atât din cauza propriei presiuni dar și datorită tensiunii determinate de Regulă, ce simte nevoia să reacționeze.
Suntem contemporani vremurilor în care ideile nu se mulțumesc să existe ci și-au încorporat și o componentă activă, ideologică, de persuasiune și impunere astfel încât ceea ce face ca o Idee să devină ’’Conducătoare’’ nu este neapărat consistența intelectuală a acesteia, pertinența acesteia față de realitate ci intenția și voința pe care aceasta le cuprinde ca motoare menite să țină Ideea într-o mișcare continuă, într-o dinamică creatoare a revoluției perpetue. Ideea-replică ce cuprinde atât partea argumentativă (în sensul că este în contrapondere la altceva) dar și intenția dublată de voință împiedică reflexul afirmării și atât a unei idei, reflex ce permite coexistența pașnică și de lungă durată a ideilor, fără ca cele două să dobândească dorința impunerii cu orice preț.
Aceasta și pentru că deși creștinismul nu este complet străin de versiunea sa laică, stoicismul, Omul a pierdut reflexul retragerii în sine, a acceptării excepției ca stare de fapt atâta vreme cât nu-i perturbă în mod semnificativ universul lăuntric. Replica pe care Excepția o primește și felul în care aceasta din urmă se raportează la argumentele aduse nu doar că transformă Excepția în Regulă, dar mai ia și prizonieri întrucât dialogul care se creează între Regulă și Excepție ține mintea omului ocupată, face ca discuția să devină o notă de subsol cu privire la acest dialog, chiar dacă substanțialitatea, pertinența acestui dialog, în contextul cunoașterii și înțelegerii nu este totdeauna relevant.
O bună parte din preocuparea ideatică a Omului a fost ocupată de ’’Notele de subsol’’ create de reflexul Replicii. De când Omul a uitat să dialogheze cu sine, să accepte pluralitatea și imperfecțiunea lumii în care trăiește și a ieșit la bătaie pentru orice aspect ce nu cadrează cu reflexele dobândite în decursul timpului, discuția s-a concentrat doar spre Excepții, pe consecințele determinate de ivirea acestei excepții, pe argumentele aduse fie de Excepție pentru a înlocui Regula, fie de Regulă pentru a omorî cu orice preț Excepția. ’’Notele de subsol’’ ne-au ținut mintea ocupată dar fără ca aceasta să și însemne că am evoluat în termenii cunoașterii dobândite.
Or timpul investit într-o ’’notă de subsol’’ poate să dureze și o mie de ani sau chiar două mii de ani. Ține de înțelepciunea colectivă ca timpul să fie petrecut cu succes și nu pe ’’paranteze’’ sau ’’ieșiri în decor’’.
Whitehead spunea că după Platon, toată filosofia a devenit un fel de notă de subsol la gândurile acestuia. Nu știu dacă Platon a dus gândurile Omului în decor, le-a pus pe cărarea greșită dar este evident că de cele mai multe ori omul s-a preocupat de contraargumente și mai puțin de înțelegerea lumii în care trăiește. Când lumea continentală l-a dat pe Rousseau, Marea Britanie l-a dat pe Hume, când lumea se înclină în fața lui Kant, Isaiah Berlin îl ridică în slăvi pe J. G. Hamann, și tot așa.
’’Notele de subsol’’ nu doar ne-au scos în decor dar au și conturat lumea într-un anumit fel – englezii detestă ideologia și metafizica, acceptă imperfecțiunile vieții (cel puțin la nivel ideatic) în timp ce Europa continentală este încă îndrăgostită de ideologie și metafizică, încă se uită după starea perfectă de exprimare a vieții (de unde și pericolul mereu prezent de activare a unor idei ce au întemeiat statul totalitar cândva).
