Să creadă cineva în tine e fabulos. Până la miezul nopții totul a mers cum trebuie, apoi corzile parcă s-au lăsat și muzica a părăsit încăperea luând-o pe cărări mai puțin obișnuite. Cu biletul în mână, Ana s-a îndreptat de spate, ca și cum ar fi cunoscut o tehnică secretă de revenire la starea de bine, s-a ridicat de pe scaun și s-a dus la geam. Priveliștea oceanului la asfințit i-a încălzit femeii mâinile și o senzație de moliciune a cuprins-o. Oceanul îi transmitea zbuciumul mărunt al valurilor și liniștea eternă a adâncurilor, toate în aceeași clipă. Ana le accepta ca pe un dar, nu mai primise de multă vreme un cadou, de fapt, dacă se gândea bine, de la pachețelul cu cărți legat cu sfoară de la bunica, nimeni nu-i mai dăruise ceva. Dar stai așa, se gândea ea, biletul e și el un fel e dar. Câteva cuvinte frumos caligrafiate de fostul ei iubit pe bucată de hârtie mototolită. Băiatul de la poștă care ținuse biletul în buzunar până i l-a adus ei, îl boțise. Nici măcar scuze nu și-a cerut.
Femeia a pus violoncelul la locul lui în cutie, nu mai avea chef să cânte. Visa de mult la clipele astea la țărmul oceanului, să admire peisajele schimbătoare și culorile coastei și să cânte după voia inimii. Închiriase în plină vară o casă modestă din lemn prin care vâjâiau curenții sărați și prin care razele de soare intrau din când în când curioase, invitând insectele leneșe de pe pereți să se adăpostească prin colțuri umbroase și să uite de timp și de biologia lor efemeră.
Pe bilet era scris ceva mărunt cu litere rotunjite. Ana a împăturit la loc mica foaie și a pus-o pe pervaz. De afară din depărtare se auzeau chiote de copii. Pe țărm se puteau vedea vreo trei-patru case risipite printre dunele de nisip dintre care răsăreau ca niște capete nostime de păpuși cu părul colorat. Fiecare casă era pictată într-o altă culoare, tonuri pastelate și calde care înmiresmau și mai tare aerul dens de sare de la țărmul oceanului. Un ocean ca oricare altul. Țipetele s-au întețit și urechile Anei nu se mai desfătau cu muzica glasurilor ci cu un lung șir de sunete disparate ca niște pescăruși pierduți în negura furtunii. Biletul începea bine, promițător dar Ana l-a pus deoparte, o să-l citească pe tot într-o zi când nu se vor auzi strigăte și în care cerul va fi senin. În curând se va înnopta. Glasurile se vor stinge.
Ana a luat iar violoncelul și s-a așezat pe scaunul ei preferat, cel cu spătar înalt, alb dintr-un lemn cu vinișoare aurii. Instrumentul scotea sunete calde, sonore, pline, clare, strălucitoare, vibrante, arzătoare, lirice, cantabile, grele, puternice, moi, delicate, pătrunzătoare, evocatoare, supranaturale, gentile, rotunde, serafice, reprimate, umbrite, deschise, solemne, pasionale, blânde, dulci, voalate, senzuale. Semăna cu o voce unui bărbat rupt în două. O parte din el trăia în note de subsol, emoții induse, insinuări ale subconștientului, calm, misterios și greu de fixat iar cealaltă parte avea un ton acut ca un strigăt de luptător. Ana cânta în liniștea serii cu gândul la ce scria pe biletul pus pe pervaz, începea cu un cuvânt tare delicat, sugestiv, care lăsa totuși loc unei mici îndoieli. Celelalte cuvinte din prima propoziție nu ziceau mare lucru însă nu păreau de bun augur. O stare de neliniște se ițea dintre ele ca o viperă apărută brusc în cale. Semănau și cu o mică moară care măcina liniștea și pentru asta Ana pusese deocamdată deoparte bucata de hârtie. Cineva a bătut la ușă. Ana a lăsat instrumentul și s-a dus să deschidă. Era Emil, băiatul vecinilor, stăteau la o distanță suficient de mare să nu vadă unii în casa celorlalți, pe țărm era un fel de intimitate ciudată, depărtările erau o dovadă de prietenie și de respect.
- Poate că aveai treabă, a început Emil cu scuzele. Să vin altădată ar fi o idee…
- N-am apucat să zic nimic…nu….hai, intră, s-a fâstâcit Ana și dus spre radioul de lângă geam. Cu spatele la Emil a început să caute o muzică, ceva agreabil, un fond pentru discuția lor. Nu bănuia de ce venise la ea dar voia să pună totul pe muzică, așa credea că merg lucrurile. De obicei nu mergeau. Mai ales relațiile stricate pe care le avusese și care se terminaseră toate cu un gust de oțet. Sting îți place? l-a întrebat pe tânărul care se oprise în prag. Din radioul vechi se auzeau fâșâituri din Desert Rose.
- Da, îmi place. Bun cântăreț.
- Te rog intră….de tot….adică în cameră, vreau să închid ușa să nu intre nisip, uite, s-a întețit vântul.
- Da, de câteva zile bat rafale groaznice în apropierea nopții…, a zis Emil zâmbind. Mă simt ca un naufragiat.
- Domnule naufragiat, te rog ia loc, și Ana i-a arătat canapeaua ei acoperită cu o pânză decolorată cu trandafiri.
Muzica din mintea ei se auzea încet ca o boare care se împletea cu vântul din ce în ce mai puternic de afară. Versurile imaginare se topeau în semi întunericul din casă. Ana a aprins o lumânare groasă. Era o femeie frumoasă la lumina focului, cu ochi adânci și triști. Lumina era moale ca un public tăcut și atent. Emil o privea.
- Am venit, ca să nu mai lungesc vorba, să te rog să-mi cânți. Știu că tu scoți din violoncelul ăla o minune de muzică și aș vrea să te rog să-mi cânți doar mie, serile, cât stai pe aici…
- Știi, seara târziu, nu prea îmi vine, sunt obosită, vântul bate prea tare…dar…, a zis ea tremurând ușor.
Emil s-a încruntat. Muzica ei îi aducea o stare de bine, o mai auzise cântând. Fuseseră odată invitați la un fel de petrecere, mai mult o adunare, între vecinii aflați pe o rază de doi kilometri, vreo doisprezece familii cu copiii lor cu tot. Era o hărmălaie de nedescris iar momentul Anei, minutele în care a cântat veniseră dintr-o altă lume. Era lumea în care Emil voia să trăiască. Alteori se apropia de casa ei când Ana repeta cu geamurile deschise și sorbea notele și unirea lor care aducea a panglică ruptă din rai. Emil nu mai înțelegea ce se petrece cu el, fusese un băiat năzdrăvan, ca toți băieții. Acum pașii lui nu mai găseau o cărare anume și rătăceau printre firele de nisip pe care le dezordona dinadins. Dacă le număra ar fi putut face din asta o ocupație complet inutilă, pentru că naturii nu-i pasă de ordinea pe care vor oamenii s-o impună. Natura avea rânduiala ei deja desăvârșită iar pe oameni îi considera niște furnicii arareori disciplinate care nu fac nici bine nici rău. Există pur și simplu. Pe lângă existența anostă de zi cu zi, Emil voia să adauge muzica Anei ca pe un trofeu prețios.
Ana s-a așezat pe scaun și a luat bătrânul instrument. Emil s-a îndreptat de spate ca și cum stătea în loja imperială. Clipa de tăcere a avut o forță fantastică, un suflu a venit de undeva din tăriile cerului și s-a abătut peste creștetele celor doi.
Emil s-a ridicat brusc, Ana cânta încet, aerul tremura, vântul se oprise. De afară din noaptea neagră, dinspre ocean, se auzeau țipete disperate. Cei doi au ieșit din casă și au alergat spre locul de unde se auzeau strigătele. Un înecat, probabil, un naufragiat, cine știe, se precipitau vorbele la gura lui Emil în timp ce fugea. Ana nu se putea ține după el, era femeie, el era bărbat, forța lui o depășea cu mult pe a ei. Să alergi prin nisip e anevoios oricum. L-a ajuns la un moment dat și s-a oprit gâfâind. Nicio tragedie nu se petrecuse, era doar un pescar beat care-și striga durerea pe plajă, țipa și cânta, scotea sunete ascuțite ca un pescăruș al furtunii abia ieșit dintr-un nor negru. Emil îl cunoștea pe bărbat. Acum vreo zece ani îi murise soția și bietul de el nu reușise să ajungă la înmormântarea ei. Oceanul îl purtase pe valuri înspre alte plaje, avusese treabă, din asta trăia, iar cele trei zile care-i mai sunt permise mortului să le petreacă deasupra pământului fuseseră nemiloase cu bietul pescar. Întors în satul lui, cu pradă bogată, omul a găsit lacrimi și o cruce mică din lemn de brad înfiptă într-o grămadă de pământ. Rudele l-au privit cu ciudă, așa ceva nu se face. Dar el nu greșise cu nimic. Cerul nu-l certase. Oceanul nu-l înecase. Asta făcea în fiecare zi. Pescuia. Socotelile oamenilor nu sunt și socotelile cerului.
Emil a luat-o pe Ana de după umeri și a condus-o înapoi în casă. Pășeau alături ca doi adolescenți în noaptea neagră sub cerul curățat de vânt sub miliardele de stele. Totul era în ordine. Nisipul umed și moale evada de sub tălpile lor și firele fine se bucurau le vederea stelelor, câte fire atâtea stele. Anei i se făcuse somn, Emil și-a luat rămas bun, să mai treci i-a spus ea cu voce scăzută, el a mângâiat-o pe părul ei moale și s-a mistuit în noapte. Ana s-a dus la pervaz, a luat biletul care o atrăgea ca un magnet și l-a despăturit să mai citească încă un cuvânt. Era un cuvânt dur. A împăturit hârtia și a pus-o la loc cu un gest scurt.
Dimineața a venit calmă, puținele tufe de trandafiri de lângă casă umpleau aerul cu aroma lor dulceagă. Sare, roze și parfumul lemnului vechi al violoncelului ei. Doar o mare casă de parfumuri și-ar permite rețeta asta, se gândea Ana în timp ce-și prepara cafeaua. Cănile albe, pescărușii albi, nisipul albicios, rochia mea de noapte, albă, noaptea albă pe care tocmai am petrecut-o.
O fetiță are nevoie de tată chiar dacă acela e ultimul bețiv sau cine știe ce depravat. Copiii nu judecă. Iubesc. Ana fusese smulsă de lângă părintele ei când avea doar șase ani și de atunci se simțea handicapată. Violoncelul cu corpul lui robust îi aducea aminte de făptura tatălui ei care plecase undeva departe. Nu se mai întorsese niciodată pentru că familia nu-l mai dorea. Ana nu pricepuse mare lucru din socotelile astea. Ei îi era dor de el. Maică-sa și bunică-sa îi împuiaseră capul cu tot soiul de grozăvii, dar Ana nu le credea. Îl căuta în alți bărbați și avusese mai multe relații din care ieșise cu un gust amar. Poate că într-o bună zi o să-i povestească lui Emil despre suferința ei. Sau mai bine nu. Le are și el pe ale lui.
Biletul stătea la soare pe pervaz ca un băietan răsfățat și se îngălbenea fără griji, lăsând să treacă razele peste pliurile sale. Ana l-a ignorat o vreme apoi și-a făcut drum pe lângă el mai des, cuvintele au magnet, se gândea ea. O să merg la plajă astăzi. Biletul de la ultimul ei iubit era ca o cutie a Pandorei, oricând se puteau risipi cuvintele ca nălucile cerului, de ce îi mai scrisese? Ana a luat violoncelul, și-a plimbat mâna pe el și apoi s-a așezat să cânte, oboseala dulce a dimineții îi făcea mișcările moi și sunetele libere ieșeau pe geamul deschis înspre ocean topindu-se ca ninsoarea grea în apa sărată. Fulgii înghețați se contopeau lăsându-se absorbiți de apa fără de sfârșit într-un torent tăcut și visător. Se spunea că în locul ăsta, exact aici pe plajă, iernile erau stranii, ninsorile întreceau orice măsură și dădeau senzația că în lume nu există nici rău nici bine, că fulgii de zăpadă sunt la suprafață cristale înghețate iar în ocean, tot ei, neschimbați de fapt, forme moi adormite de apele adânci. Mișcarea masei îngreunate de apă era lentă ca Valsul Trist al lui Sibelius și aducea cu ea liniște și împăcare și pe niciuna dintre ele în același timp. Nimic nu mai conta cu adevărat, necuprinsul spațios era o nouă lume plină de rouă, de fiori, de căldură domolită și de lacrimi de bucurie. Necazurile vieții se pot mistui și ele dacă le lași să se afunde încet în curgerea timpului, cred că e singurul fel în care pot folosi timpul în favoarea mea, se gândea Ana al cărei chip prinsese o nuanță palidă de păpușă uitată în geam la soare.
În localitatea unde se născuse ea se puneau păpuși la ferestre ca să știe lumea că acolo e o fată de măritat, era un obicei vechi. Ana a lăsat violoncelul deoparte și s-a dus spre pervaz, a luat biletul și l-a citit pe tot. Cuvintele erau ba dulci ba acuzatoare, se împleteau brutal ca o îmbrățișare pătimașă, biciuiau, mângâiau, dezbrăcau până la epidermă sau disprețuiau. Femeia, albă la față s-a dus la chiuveta din bucătărie, a dat drumul la apă rece și a lăsat-o să curgă peste biletul care se înmuia și se descompunea încet. Apoi a închis apa cu un gest brusc.
La ușă a bătut Emil. Era bucuros că-i putea aduce o mână de scoici din cele care nimereau pe plaja lor dată la doi-trei ani. Găsise destul de multe. O parte dintre ele le lăsase îngropate în nisip într-un loc secret. Orele dimineții încă nu se terminaseră, oceanul era mai cald, vântul nu bătea prea tare. Să mergem la plajă, ce zici?, a spus el cu o voce timidă. Ana nu l-a poftit în casă, l-a rugat s-o aștepte pe balansoarul de afară până își pune costumul de baie. El a dat din cap, nu-i plac balansoarele, o să stea mai bine în picioare și o să aranjeze scoicile pe balustrada terasei. Există un singur fel a de a le pune ca să nu-ți poarte ghinion. Ghinion? a zâmbit Ana, nu cred în așa ceva, și a dispărut în casă. Crezi, nu crezi în ghinion, el oricum există și te pândește la tot pasul, se gândea Emil bolborosind apoi ceva, în timp ce căuta cu mare atenție câte un loc pentru fiecare scoică. Își băga degetele în ele să simtă finețea de porțelan și se gândea la frumusețea Anei, la pielea ei delicată pe care murea s-o atingă.
Împins de demonul firav și nesigur al dimineții, prin geamul zgâriat de nisip, Emil a observat pe marginea chiuvetei de la bucătărie câteva bucățele de hârtie macerată, puse la uscat. Demonul jucăuș l-a convins pe bărbat să intre pe furiș în casă și să le ia. Câteva cuvinte nu fuseseră șterse de tot și compuneau un mesaj straniu, Emil le-a citit și-a strâns ochii de durere și fruntea lui s-a brăzdat de linii adânci.
A băgat resturile de hârtie în buzunar și apoi a luat-o la fugă, nisipurile îl încetineau, parcă alerga într-un coșmar.
desen de Alina GHERASIM
Alina! Alina! Ce frumos știi tu să scrii! Cu violoncelul tău mare și cald mă aperi și pe mine…