Afecțiuni ale coloanei. Prin prismă patristică

Tranziția românească  – către cine știe unde – impune fără oprire deformarea învățământului, numită europenizare, pornind de la premisa incontestabilă, deci falsă (ca tot ce e aprioric unilateral), că la  noi totul a fost eronat. 

În primii ani postrevoluționari, stadioanele erau gazde  generoase pentru paranoicele „cruciade de evanghelizare”, pentru ca mai târziu universitățile să beneficieze (maleficieze, mai curând) de prezențe europene, dubioase prin atitudinea față de auditoriul autohton, vădindu-se  adevărul Sfântului Grigore cel Mare: „Proștii judecă despre treburile altora cu atât mai sever cu cât le cunosc mai puțin pe ale lor”. Ca universitar, am asistat la venirea unui (presupus) lingvist, scandinav viețuitor în Germania (de toți-vede-se – dorită…  atunci); după ce a dat buzna în amfiteatru, în cadrul unui proiect (nu era clar cine erau cei cu rigla…), preț de o oră a debitat când platitudini, cunoscute de cei din anul I, când aberații politic – (pseudo)lingvistice ca într-un spectacol de misionar semianalfabet în fața turmei de babuini. Ușor „afumat”, după observația celor care îl adulmecau în primele rânduri, se încadra perfect în observația aceluiași Grigore cel Mare: „Fiecare poate deveni cu atât mai prost în sinea sa, cu cât încearcă  să pară în exterior mai înțelept”. Mi-am amintit de un alt scandinav, organist, al cărui concert, prin anii 80 a fost anulat, interpretul fiind în comă alcoolică după o vizită amicală la Recaș.  

Regretabil, dar exceptând o parte a auditoriului care a părăsit amfiteatrul, o bună (rea mai curând) parte, tributară încercărilor istorice  care ne-au cam tasat vertebrele, a preferat să  își amintească de faptul că orice înălțare bipedă poate declanșa criza de lumbago. Starea de vertebrată nu presupune neapărat și verticalitate. 

 În continuare, ferindu-ne spinarea  istoricizată, în numele ospitalității românești și pentru a nu  strica impertinentele aranjamente ale cuiva afișăm neîncetat un zâmbet condescendent combinat cu aplauze circumstanțiale conform observației, umane altminteri, a Sfântului Ieronim: „Modestia fără rațiune se numește prostie”. Concluzia ar fi că proștii stau față în față. De condamnat sunt și audienții impasibili în măsura în care îi oferă vorbitorului  debil putința exhibării. Un alt sfânt care, zice-se, a îngenuncheat și împărați, Ambrozie al Milanului, nu iartă: „Prostului trebuie să-i fie înlăturată puterea și nu trebuie  să-i fie oferită libertatea”. 

Așa zisa societate civilă e extatică, până la a pica pe spate în fața expunerilor despre comunismul românesc prezentate de cei care nu l-au cunoscut și pentru care B poate fi de la București sau de la Budapesta, sau de isteți autohtoni reveniți de la export din prima tinerețe. Să adăugăm că atitudinea „pro europeană” vociferată cu toate ocaziile, politic sau civil, probează faptul că doar masajul, fizioterapia sau chiar intervenția chirurgicală nu rezolvă  problema cronică a vertebrelor românești. 

Pășind în continuare, în cadența cerută, adică din extaz în extaz, ajungem inevitabil tot la papa Grigore: „Drumețul prost este acela care, în drum, privind pajiștile plăcute, uită încotro merge”.  Firesc mai ales dacă drumul l-au (pre)stabilit alții, nu neapărat mai inteligenți; posibil cultivatori de varză.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *