Guzel Iahina este noul ”copil-minune” al literaturii ruse. A impresionat foarte mult încă de la romanul său de debut, ”Zuleiha deschide ochii” – a cărui lansare a ediției sale în limba română (Humanitas Fiction, 2018, în colecția ”Raftul Denisei”) este și cel care a oferit, de altfel, și ocazia acestui dialog ”față în față” de mai jos. A primit pentru această carte un premiu colosal în Rusia, ”Balșaia kniga” și, alături de acesta, mai multe altele, de asemenea importante. Despre romanul de debut al lui Guzel Iahina, Evghei Vodolazkin spune tranșant că este ” „Cea mai bună carte pe care am citit-o în ultima vreme. O carte foarte puternică, care aduce un suflu nou în literatura rusă.” Despre aceeași carte, Ludmila Ulițkaia menționa că ”e un debut excepționat” și că ”are calitatea esențială a literaturii adevărate: îți merge direct la inimă”. Cel de-al doilea romani al Guzelei Iahina publicat în Rusia deocamdată va fi, în scurt timp, și în ediția în limba română – la aceeași editură, în aceeași colecție.
Notă: dialogul de mai jos reprezintă versiunea completă a interviului realizat anul trecut cu uimitoarea autoare din Rusia, aflată pentru cîteva zile în vizită în România. El a apărut, împărțit în două versiuni inegale, în revistele ”România literară” (în 2018) și ”Ramuri” (în 2019)
Dialog realizat de Cristian PĂTRĂȘCONIU
Care sunt cele mai frumoase zile pentru scrisul dumneavoastră? Cum arată acele zile?
Eu sunt o fire extrem de matinală. De aici decurg multe; inclusiv în ceea ce privește faptul de a scrie. Cu alte cuvinte, pentru mine, o zi foarte bună pentru scris este aceea în care pot să scriu cât mai devreme. Să nu mai spuneți la nimeni: la modul ideal, e să mă trezesc și să vin direct la calculator pentru a începe să scriu, fără să fac nimic altceva înainte, chiar așa, cu ochii cârpiți de somn. Sigur, eu am un copil, o fetiță și trebuie să o duc la școală – pentru aceste îndatoriri se pierd cam două ore în timpul săptămânii. Dar, după ce revin, mă așez la masa de lucru și scriu. Lucrez până obosesc; pot fi trei ore, cinci ore, șase ore. În timpul vacanțelor de vară, de regulă, reușesc să lucrez de dimineața foarte devreme; și asta îmi place enorm. Dacă se poate, începând chiar de pe la 5 dimineața, așa încât – și aceasta îmi place așa de mult – când răsare soarele, am deja ceva scris.
Inspirație sau muncă la galere? Pentru proză, vreau să zic…
Depinde de ceea ce scrii. Pentru că forma scurtă, povestirea, eseul își cer un anumit stil de muncă și o anume inspirație. Și, adesea, îți ajunge inspirația ca să scrii așa ceva; inspirația și un ”sprint” pe pagină de cîteva ore. Dacă însă ne referim la roman și, în genere, la formule epice lungi, aici nu îți ajunge doar inspirația. Ci, dimpotrivă, ai nevoie de ceva ce e mai degrabă opus inspirației de moment. Ai nevoie de răbdare, de muncă susținută, ai nevoie să te trezești de dimineață pentru a trage, cum ați spus chiar dumneavoastră, la galerele scrisului. Dar aceasta poate fi, cum vă spuneam la rândul meu, chiar plăcut. Cu cît mai de dimineață, cu atât mai plăcut (rîde). Nu inspirație, așadar, ci muncă și un foarte puternic interes față de ceea ce vrei să scrii, față de ceea ce te chinuie, față de care vrei să obții niște răspunsuri.
Ce avantaje competitive pot avea în Rusia un scriitor bicultural sau o scriitoare biculturală? Dumneavoastră aveți ascendențe tătărești….
Da, eu sunt un om care mă trag, cumva, din două limbi: rusă și tătară. Până la trei ani am vorbit numai în tătară, iar după aceea a intrat în viața mea și limba rusă, așa încât acum vorbesc și scriu, de mult timp de fapt, în aceasta din urmă. Nu aș risca să scriu ceva în tătară. Fără îndoială, ambele culturi fac parte din mine și nu are nici un rost să le separ; el sunt, dar împreună, parte foarte importantă din identitatea mea. Mai e ceva: limba rusă mă ajută să mă conectez la opere clasice, la o mare cultură clasică. Chiar mai mult decât atât: nu perfect doar mare cultură rusă prin mijlocirea limbii ruse, ci și pe marile culturi europene, occidentale. Foarte multe dintre lucrurile care îmi vin prin intermediul rusei nu au fost încă traduse în tătară; prin urmare, limba rusă îmi este, în multe feluri, de un imens ajutor. Rusa și tătară sunt două surse care mă ”alimentează”; apoi, culturile care sunt forjate în aceste două limbi sunt două lumi, două mentalități între care pot să pendulez. Și toate acestea sunt avantaje. Să te simți bine, așa cum este cazul meu, în ambele aceste limbi îți dă o anumită stare – i-aș spune o stare ”de graniță”. Te simți, mă simt foarte confortabil în această stare liminală și, în același timp, faptul că pot să trăiesc ”pe graniță” fără să resimt un conflict interior îl percep ca fiind un (alt) mare avantaj. Încă un amănunt care vine firesc în această linie a discuției: biculturalitatea mea îmi dă posibilitatea să mă uit cu multă înțelegere la ceea ce fac și spun oamenii; să mă concentrez nu pe ceea ce îi desparte, nu la conclicte, ci spre ceea ce au ei în comun.
V-ați născut într-un oraș care integrează multe elemente care nu sunt dintr-o singură cultură.
Da. M-am născut la Kazan. Este capitala regiunii Tatarstan. Acest oraș m-a educat – și, așa cum a făcut-o cu mine, a făcut-o cu mulți alți oameni: acolo, în Kazan, pe aceeași stradă poți să ai o biserică ortodoxă, o moschee a mulsulmanilor și un așezământ luteran. Kazan e un oraș în care, în permanență, pendulezi între culturi și traversezi granițe. Și duhul lui, îmi place să cred, s-a așezat și în mine. E un oraș care te învață să trăiești ”la graniță” și să te simți confortabil, având posibilitatea să îi înțelegi și pe unii, și pe ceilalți.
Această condiție, biculturalitatea, poate fi și o piedică, un dezavantaj?
M-am lovit de faptul că unii oameni nu pot să înțeleagă aceasta, dar insist să spun că nu avem de-a face de fapt cu o dualitate, ci cu ceva perfect natural – să aparții a doua culturi, să le porți în tine. Pentru că aceste culturi, cel puțin în cazul meu, nu stau în raport de contradicție, așa cum nici cele două limbi pe care le port în mine nu sunt contradictorii; pot trece, în modul cel mai firesc, de la una la alta. Nu confund cuvintele între ele, fiindcă amândouă aceste limbi sunt, cum să spun, materne pentru mine. Uneori, de acord, se pot crea confuzii între cuvintele unei limbi învățate. Dar și rusa, și tătara au venit la mine ca de la sine și așa le port cu mine. Și aceasta am încercat să exprim în primele capitole ale romanului ”Zuleiha deschide ochii”; am încercat să introduc cuvintele tătărești, care sună foarte ciudat și pentru cititorii ruși în textul rusesc, în care, de altfel, a fost scrisă cartea mea. Și să fac aceasta în așa fel încât să pară firesc, să nu fie nevoie să le traduci, iar sensul acestor cuvinte care pot părea stranii să devină inteligibil din context, iar cuvintele, ele însele, să contribuit la crearea unor sensuri și a unei atmosfere. Trebuie să spun că în rusă cartea aceasta sună mai bine, tocmai pentru că sensul care apărea din utilizarea unor cuvinte de la granița dintre limbi s-a topit aproape.
Aha. A propos: în ce limbă visați?
Rusă. Pentru că, demult, rusa este pentru mine limba principală. Bunicii vorbeau tătară, dar părinții vorbeau deja rusă; așa încât, după ce au murit buncii, pur și simplu au dispărut din viața mea oamenii care ar fi putut să îmi dea un bun antrenament în tătară.
Renaște marea literatură rusă în ultimele decenii sau felul acesta de a pune problema nu e cel mai adecvat, pentru că ea nu a murit, de fapt, niciodată?
Nu cred că eu sunt cea mai în măsură să vorbesc despre aceasta. Sunt un scriitor începător – am un roman publicat, la jumatea lunii mai îmi apare un al doilea. Deci, în ”câmpul literar”, sunt la început. Așadar, ca scriitor, ca scriitoare nu m-aș încumeta să vorbesc despre aceasta temă. O pot face însă în calitate de cititor. Cred că avem foarte multe romane interesante, cu precădere romane cu tematică istorică – fie aceasta de istorie mai îndepărtată sau de istorie recentă. Și sunt așa de multe și de bune încât aș vrea să am mai mult timp la dispoziție. De aceea, în calitate de cititor, perioada aceasta mi se pare că este foarte ofertantă. Romane mai ales istorice, așadar; și aceasta poate fi o particularitate a literaturii ruse contemporane. Cum folosește aceasta trecutul, desigur și pentru a-l înțelege mai bine, dar și ca pe o lentilă prin care privirea se întoarce spre viitor.
Cum se amestecă biografia dumneavoastră în ficțiunea pe care ați ales să o faceți?
Nici unul dintre cele două romane pe care le-am terminat nu sunt autobigrafice. Pentru ”Zuleiha deschide ochii”, sursa principală de inspirație este destinul bunicii mele. E despre lumea anilor 1930 din epoca sovietică, lupta cu țăranii înstăriți, deportarea acestor țărani și viața lor în exil, în Gulag. Acești țărani erau circa 5% din totalul țăranilor ruși, cei deschiaburiți și deportați la marginile URSS. Au fost circa trei milioane de jumătate de țărani în această situație. Părinții bunicii mele, deci străbunicii mei, au fost deschiaburiți și deportați în Siberia, acolo unde au petrecut 16 ani. Știam despre aceasta, este o parte a familiei mele; din acest unghi de vedere, desigur, ceea ce am scris, romanul meu de debut, are la bază un interes personal. Și anume, dintr-un interes cu privire la ceea ce putea să se întîmple acolo cu bunica mea, pe care o știam bineînțeles și personal și care a avut o influență foarte puternică asupra mea.
Al doilea roman al meu, cel care urmează să apară în acest an, este dedicat etnicilor germani din Rusia – pentru că pe rîul Volga, nu departe de Saratov, a existat o regiune unde locuiau nemți, întîi ruși, apoi sovietici. Și cum pe mine mă intersează foarte mult limba și cultura germană – prima mea meserie este cea de pedagog și, cînd eram așa ceva, făceam limba germană -, interesul meu direct, personal este, de asemenea, evident. El are în spate interesul meu pentru limba germană, pentru cultura germană. Însă, acestea din urmă – nu ca fiind niște elemente sau evenimente biografice.
Primul dumneavoastră roman, ați spus-o și dvs în mai multe declarații publice, a început de la un scenariu. O întrebare cu două capete: A) În ce fel tehnicile de a scrie scenarii sunt ajutătoare pentru a scrie un roman; B) Cum pot diminua un roman aceste tehnici? Cum aplicate în cărți de ficțiune, importate în roman pot ele mai degrabă dăuna unui roman?
Pe de o parte, mi se pare că în zilele noastre, scenaristica și literatura sunt foarte apropiate. Suntem martorii unor romane minunate pe care, poate că exagerez spunînd așa, dar nu cu mult, mai degrabă le vezi decît le citești. Și aceasta este, cred, spre binele ambelor arte – și a artei de a scrie scenariu si a artei de a scrie roman. Îmi vine în minte romanul lui Anthony Doerr…
Aaaa.Cartea aceasta este pur și simplu o splendoare. ”Toată lumina pe care nu o putem vedea”, Pullitzer, roman super-cinematografic…
Da, da, da. Excepțională carte! Să vă spun ceva: din tinerețe, eu mi-am dorit să devin scenaristă. A fost un vis puternic de-al meu. Și, atunci cînd am dorit cel mai tare să fiu așa ceva, nu am devenit. Am terminat facultatea de cinematografie cînd eram deja adultă, pur și simplu ca să îmi ating visul din tinerețe. Da, am făcut mai întîi un scenariu, un scenariu de aproximativ 3 ore – pe care l-am scris cu destul de multă ușurință – din care, ulterior, am scos acest roman, desigur, mult diferit de versiunea sa scenaristică. Dar am folosit, da, scenariul – am folosit structura acestuia și l-am folosit pe post de plan comprimat. Tehnicile pe care le-am studiat la școala de cinematografie m-au ajutat foarte multe – nu am de ce să nu recunosc aceasta. Un scenariu bine făcut îți dă o bună dispoziție de a lucra cu structura unei opere și un impuls puternic de a lucra eficient la construcția acesteia. Poate că, înainte de scenografie, eu nu știam să spun o poveste clară și coerentă. Ei bine, această școală m-a învățat ”cum să fac așa ceva”. Tehnica, metoda. De aceea, venind către roman, primul și cel mai important lucru pe care l-am luat de la scenografie a fost munca cu structură, cu compoziția; ”cum să fac”. Și nu e deloc puțin lucru ceea ce am învățat în această privință. De asemenea, pentru mine, au fost foarte prețioase acele momente vizuale – iarăși un ”import” cinemetografic – prin intermediul cărora am vrut să exprim și să imprim anumite sensuri. Deci, da, trebuie să recunosc: romanul meu de debut – și cred că și ceea ce îi urmează acestuia – are o structură cinematografică, precum și multe procedee cinematografice.
Dar mai e și partea cealaltă a aplicării acestor tehnici – specifice unei arte – pe structura și conținutul altei arte. Nu e o parte neapărat întunecată, dar este una problematică. Dumneavoastră aveți dreptate în ceea ce spuneți printre rînduri: nu totul se poate traduce dintr-un limbaj într-altul. Pentru mine, da, punctual, au existat momente, detalii, sensuri pe care nu am putut, sub nici o formă, să le traduc din limbajul filmului în cel al literaturii. Vizual, unele episoade ale construcției mele, funcționau; în text, ele au încetat să mai fie așa, aveau o rigiditate, un nefiresc evidente și aceste efecte, imediate, m-au făcut să renunț la unele momente. La multe, de fapt; și, prin urmare, m-au determinat să le înlocuiesc cu altele, specifice literaturii. Ceea ce este filmic poate deveni, nu e obligatoriu, dar se poate întîmpla așa ceva, mult memodramatic, mult prea direct, mult prea plate cumva. De aceea, chiar și după ce am transcris în limbajul literaturii unele scene, am fost nevoită să renunț la ele. Cred, am ajuns după un timp la acest fel de înțelepciune de nișă, că unele pasaje din literatură trebuie să fie numai ale literaturii. Capitolul meu despre lumea patriarhală din cartea de debut sau povestea – care are pagini multe – alte istoriei nebuniei profesorului-doctor de origine germană (care trăiește imaginîndu-și că este apărat de un ou imens), ambele, aparțin numai literaturii; au fost scrise în primul rînd și în mod fundamental ca literatură. Oul acelui profesor, ca să insist doar asupra unui detaliu, îl apără pe acesta de răul lumii, îi dă un tip de protecție care îi îndăguie să vadă numai ceea ce e bine, ceea ce este pozitiv în lume. În momentul în care se sparge acest imens ou, atunci cînd are loc șio naștere privilegiată, privirea profesorului capătă un plus semnificativ de limpezime; și aceasta se vede foarte bine în carte, în text. Ei bine, în scenariul inițial, în ceea ce era filmic, era infinit mai puțin – o scurtă scenă a nașterii, a apariției în lume a unui copil. Ce vreau să spun este că, desigur, ceea ce este în carte este cu mult mai bogat ca sens și ca expresivitate și ca sugestie decît ceea ce ar fi putut să apară în film.
De ce ”Zuleiha deschide ochii”? Ce înseamnă, mai ales, a deschide ochii?
Da. E un motiv care reapare în tot textul – a deschide ochii. Plus că e, simultan cu această repetiție, și titlul cărții mele. În roman, formula ”Zuleiha deschide ochii” apare de patru ori – și, de fiecare dată cînd se întîmplă așa ceva, în jurul ei, în jurul personajului principal feminin, este un alt anturaj, o altă lume. Prima oară, cînd deschide ochii, este foarte mult întuneric – sunete, mirosuri, temperaturi, desigur; dar nu se vede nimic. E întuneric. Iar la final este cu totul altceva atunci cînd deschide ochii: e o lumină orbitoare care te face aproape să te doară ochii. Pentru mine, aceste momente descrie o traiectorie, o mișcare amplă a interiorității personajului meu principal, a Zuleihăi. În linii mari, această carte, romanul se referă la depășirea unei conștiințe mitologice, de tip păgân. De aceea, pentru mine, deschiderea ochilor vorbește despre eliberarea interioară a Zuleihăi și, de fapt, a deschide ochii vorbește în sine despre eliberare și despre descoperirea sineului.O schimbare de minte, o călătorie care începe de la niște repere geografice și care, de fapt, duce la un tip de aventură spirituală.
Așadar, e un text mai mult despre devenire, despre eliberare, despre metanoia, despre schimbarea minții mai mult decît una care se raportează critic la comunism? Comunismul fiind acel accelerator de destin care provoacă această aventură fundamental interioară…
Da, putem spune așa. Fiindcă, pentru mine, cînd am scris acest roman, evoluția interioară a femeii pe care am ales-o drepte personaj principal era mai important decît istoria politică. Aceasta nu înseamnă, desigur, că istoria politică este negată; ea este acolo, este foarte importantă și marchează, cel mai adesea în mod tragic, destinele oamenilor. Istoria, comunismul, de fapt! Pe de altă parte, să fi adăugat ceva nou cărților despre represariile și despre crimele comuniste nu cred că aș fi putut. Iar în ceea ce privește descrierea contextului politic, intenția mea a fost de la bun început să nu transform romanul meu într-un manual de istorie. Am vrut ca structura faptică să existe, dar fără să fie ceva de genul unui manual; și nu am nicio emoție că toate datele din romanul meu, bine verificate, nu ar sta în picioare – stau foarte bine! Dar am vrut ca această încărcătură istorică să nu fie izbitoare, să fie undeva nu în lateral, ci în plan secund; am vrut ca în roman, în primul rînd, să se vadă nivelul de sens, de metaforă al istoriei. Să se vadă, dacă vreți, metafizica istoriei. Cu alte cuvinte: să nu fie în primul rînd istoria unei țărănici din Tatarstan deschiaburite în anii 1930, ci, în primul rînd, istorie unei femei și, mai ales, istoria unui suflet. Am vrut să se vadă ambele aceste dimensiuni – istoria mare și istoria posibilă a unui suflet anume. De altfel, atitudinea mea față de istoria mare, față de istoria comunismului se simte în care și nu sunt deloc convinsă că era nevoie să o subliniez. Dacă aș fi făcut-o, ar fi ieșit o carte din cu totul alt gen…
PROFIL
GUZEL IAHINA s-a născut în 1977, la Kazan. A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, iar din 1999 locuiește la Moscova, unde a urmat cursurile Școlii de Cinematografie, secția scenaristică. A lucrat în relații publice, publicitate și marketing și a colaborat cu articole la revistele Neva, Oktiabr, Sibirskie ogni etc. În 2015 publică primul roman, Zuleiha deschide ochii (Zuleiha otkrîvaet glaza; Humanitas Fiction, 2018). Inspirat din relatările bunicii ei, o învățătoare tătară care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia, romanul s-a bucurat imediat de un succes răsunător și a primit mai multe premii prestigioase. În Rusia, în 2015: Bolșaia Kniga (Marea Carte), Premiul întâi și Premiul cititorilor — Locul întâi; Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi), Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) și Premiul Zviozdnîi Bilet (Bilet spre stele) al Festivalului Aksionov. A fost finalist la Russkii Buker (Booker Rus). În 2016 i s-a acordat Premiul Cyrano. Este în curs de traducere în peste treizeci de limbi. În Franța a apărut în 2017 și a primit Premiul revistei Transfuge. A fost, de asemenea, finalist la Prix Médicis Étranger.
Vrea să vă provoc cu o întrebare – și de aceasta se va mai desface încă una: a fost în vreun fel bun comunismul din Uniunea Sovietică pentru literatură? Și, dacă da, în ce fel a fost acest buna?
Nu știu dacă problema aceasta poate fi pusă într-un asemenea mod, atît de frontal.
Nu vreau, desigur, să spun despre comunism că ar fi fost în sine bun – și în URSS, dar și în alte țări comuniste sau foste comuniste, în numele comunismului au fost ucise zeci de milioane de oameni, o știm amîndoi. Eu întrebam dacă nu cumva tensiunea comunismului, uneori teroarea sa, a fost ceva fertil pentru literatură?
Da, cred că înțeleg foarte bine nuanța din provocarea dumneavoastră. Putem, cred, să spunem în felul următor: acele transformă radicale care au avut loc în societate, în urma aplicării politicilor și principiilor comuniste au generat tragedii teribile. Despre una dintre acestea este, de altfel, vorba chiar în romanul meu. Pe de altă parte, aceste schimbări au generat și un val enorm de entuziasm și, cred că putem spune chiar așa, un val masiv de energie creativă. Cultural vorbind, primii ani sovietici, și anii 1920, erau ani de înflorire și pentru literatura sovietică și pentru cinematografie. Cu totul altceva este ceea ce se întîmplă mai apoi – această exuberanță, care se declină și într-un sens cultural, s-a dimunuat într-un mod semnificativ. Basmul sovietic a luat o cu totul altă turnură…
A devenit coșmar…
(zîmbește) Da. Despre ceva de acest gen, despre basm vreau să spun, vorbesc în cel de-al doilea roman al meu – titlul acestuia este ”Copiii Volgăi”. Din unghi de vedere temporal, axa centrală a acestui roman țin de anii 1926-1927, acei ani în care părea că ”basmul sovietic” se împlinește și pare că este chiar o poveste bună. Pare – acesta este verbul; nu ”este”.
Ca să revin direct la întrebarea dumneavoastră, cu siguranță că au existat, inclusiv în primele decenii ale comunismului sovietic, oameni foarte talentați în artă, în literatură. Dar talentul lor nu l-aș pune în legătură cu regimul comunist. Ei ar fi fost talentați și în afara acestui regim. În plus, operele lor cele mai reprezentative – fie că sunt picturi, sculpturi, compoziții, cărți de literatură – nu sunt create în numele comunismului, nu au comunismul, nu au ideologia drept ”motor” al creației.
Da, de acord. Aveam, vă mărturisesc, și altceva în vedere cînd am ridicat această problemă delicată: încercam să vă provoc să privim și dintre ceea ce e acum, la zi, către ceea ce a fost acum 70 de ani, 80 de ani. Este bun comunismul ca sursă și ca resursă pentru a face cultură de valoare?
Eu sunt unul dintre acei autori pentru care răspunsul la această întrebare este cu siguranță afirmativ. Și, la fel ca mine, sunt convinsă că sunt mulți alții. În cazul meu, Uniunea Sovietică, mai ales cea din primele decenii, este o uriașă și o veritabilă sursă de inspirație. Este o perioadă care mă emoționează și care mă tulbură foarte puternic. Chiar mă emoționează. Cum spuneam, așadar, există multe opere despre Uniunea Sovietică, despre comunism, există mulți autori care sunt interesați de această tematică. Pe de altă parte, este greu să spui astăzi ce anume se va întîmpla peste 10 ani, să zicem. Este imposibil, de fapt. Ceea ce știm acum, și eu știu și pot să o spun tranșant este că acum, în Rusia, materia care vine dintre Uniunea Sovietică, cu accent, repet, pe primele decenii ale URSS, este foarte apreciată și intens prelucrată de către artiști și scriitori.
Și acum, tema a doua, despre care spuneam că se desface din ceea ce am întrebat mai înainte despre prelucrarea istoriei comunismului în artă: cum faci să convertești o perioada atât de dură – cum este perioada comunistă, și tem comunistă implicit – în literatură de bună calitate, așa încît să nu faci vreo nedreptate în raport cu istoria, cu dramele, cu victimele acestei istorii teribile? Deci, cum poți rămîne drept și, simultan, să ai și literatură de calitate?
Este o temă foarte delicată aceasta și este o întrebare foarte foarte bună. Este, pentru mine cel puțin, ceva care acum mă preocupă foarte tare; aș spune că este, că a devenit tema nevăzută din spatele textelor pe care le scriu. Și anume: această dimensiune etică, profund umană și etică, a ceea ce scriem. Cînd am început să scriu primul meu roman, nu am fost conștientă de miza majoră a acestei probleme; era ca un joc, eram foarte atentă să fac ce trebuie, să scriu cum trebuie, dar nu înțelegeam către ce mă îndreptam. Mă gândeam la începuturile acestei cărți și cum va apărea și ce vor spune cititorii despre el. Și înțeles, întîi, că faptul că a avut și succes a fost o întîmplare și mai ales altceva, ceva esențial care are legătură puternică cu întrebarea dumneavoastră. Iată: oamenii au început să îmi scrie despre cartea pe care tocmai o publicasem. Și îmi spuneau că își recunosc viața lor sau că își recunoșteau bunicii lor în întâmplările pe care eu le povestisisem în carte. Ei bine, atunci am făcut, cum să spun, un pas – dar un pas important și fericit – în afara ficțiunii. Atunci am înțeles, direct, cît e de importantă responsabilitatea unui scriitor. Și s-a mai întîmplat ceva: cînd am început să scriu la al doilea roman, a fost altfel, în privința felului în care eu m-am raportat la personajele de acolo și la intrigă. A fost, de data aceasta, în interiorul acelei etici a responsabilității scriitorului față de toată tristețea destinului unor oameni. Cum se face așa ceva? Cum să te plasezi într-un raport etic cu cei despre care scrii, într-o carte de literatură? Nu aș putea să vă indic vreo rețetă în acest sens. Dar, despre fiecare personaj, chiar și despre cel mai neînsemnat, încerc să mă gîndesc intens, să intru cît mai adînc în mintea lui, încerc să îl înțeleg. Încerc să îi înțeleg, fără să îi evaluez, fără să le dau niște note. Pur și simplu, să îi înțeleg.
Cum poate ajuta literatura să înțelegem mai bine istoria? Sau poate să o facă? Trebuie să o facă?
Nu cred că acesta trebuie să fie scopul suprem al literaturii – de a fi un instument de înțelegere al istoriei. Dacă însă face și aceasta, cu atît mai bine. Cred că menirea literaturii este să ne facă să înțelegem. Pur și simplu, să înțelegem. Astăzi, în Rusia, romanul istoric are o vogă nemaipomenită. Mă gîndesc că este așa de bine receptat tocmai pentru că ne ajută să înțelegem ce ni s-a întâmplat, tocmai pentru că încă nu suntem suficient de bine lămuriți despre ce a fost în trecutul nostru, mai îndepărtat sau mai apropiat. Da, pentru că ne ajută să înțelegem, romanul – includ și romanul pe teme istorice, desigur, aici – ne dă o formă de psihoterapie despre trecutul nostru.
Care este, pentru dumneavoastră, nota esențială a literaturii așa încît ea să fie bună, să fie literatură de calitate?
Nu aș folosi termenul ”de calitate”; e prea rigid, tehnic oarecum. Dar îmi place formula ”literatura bună”. Pentru bine, e bună acea literatură care îl mișcă pe un cititor. Dacă după ce a citit o carte, într-un cititor s-a tulburat ceva, dacă a dat un telefon unui om ca să se împace cu el, dacă s-a bucurat pentru că înțelege mai bine viața lui, dacă a fost emoționat, atunci aceea e o literatură bună.
