Dialog realizat de Cristian PĂTRĂȘCONIU.
De ce la ”tradiție” se revendică proza dumneavoastră? Cu ce zone (con)sună ceea ce scrieți, cu cine ați vrea să (con)sune?
Cel mai mult m-am bucurat când cineva a spus într-o cronică recentă că proza mea nu seamănă cu nimic din ce a citit până acum. Altcineva a zis că parcă mi-am însușit întreaga literatură a lumii spre a spune, în felul meu, poveștile pe care le-am spus în carte. Unii critici au vorbit despre ficțiune istorică, alții au numit cartea un roman filozofic, mi-a plăcut că nimeni n-a putut-o încadra foarte clar într-o categorie sau alta: cred că proza de bună calitate e deseori inclasabilă, are efectul ăsta dezarmant, provoacă uimire, stupoare, și bucurie totodată. S-au făcut trimiteri la Radu Petrescu, Blecher, Eliade, Hortensia Papadat-Bengescu, Gabriela Adameșteanu. Toate aceste comparații sunt onorante, desigur, pentru că toți cei amintiți mai sus sunt printre scriitorii mei preferați. Dar cea mai importantă e vocea personală, la fel de important e și stilul, m-am simțit foarte eu în tot ce am scris până acum, nu doar în proză. Nu știu cu cine aș vrea să consune, dar mi-aș dori să aibă asupra cititorului efectul pe care îl are literatura adevărată: să aibă senzația că i se spun lucruri esențiale, cu care se poate identifica și care răspund celor mai profunde, nedeslușite dorințe și temeri omenești.
Există, credeți, o vîrstă ideală pentru a debuta în roman?
Nu cred că există o vârstă ideală, dar cred că, în general, e nevoie de o anumită maturitate când te apuci să scrii un roman. Nu știu dacă ea ține neapărat de vârstă, cât de experiența acumulată, experiență de viață, dar și de lecturile pe care le-ai adunat, e vorba mai degrabă de o maturitate a scrisului, care cred că e necesară. Ca să poți construi, gândi o narațiune pe un spațiu mai amplu. Nu e o regulă general valabilă însă, sunt romane de debut, scrise la prima tinerețe, care stau fără probleme în picioare. În cazul meu, m-am întrebat de multe ori cum ar fi arătat primul meu roman dacă l-aș fi scris atunci, la 20 sau la 30 de ani, când am mai avut momente în care am scris intens proză. Cu siguranță altfel decât O formă de viață necunoscută, nu știu dacă mai bun sau mai rău. Tind să cred că experiența scrisului, acumulată în acești ani, a contat, uneori însă avântul tinereții și încrederea în sine, în literatură, în cititori și în corectitudinea receptării fac minuni.
Dacă ar fi să alegeți între critică literară, eseistică sau roman, pentru ce ați opta? De fapt, întrebarea mai directă este aceasta: care dintre aceste trei vă este mai intimă, mai apropiată?
M-am gândit și eu mult la asta. Am avut mereu o înclinație către teoria literară, cel mai mult îmi place să scriu studii cu un anumit grad de interdisciplinaritate, mi se pare că un text literar e un obiect mult prea complex pentru a i se epuiza sensurile într-o abordare ”clasică”, unidimensională; există un caracter restrictiv în orice abordare hiperspecializată, care lucrează în defavoarea interpretării. În Occident e un lucru înțeles și asumat de multă vreme, la noi lucrurile noi sunt mult mai greu acceptate și asimilate. Mi-a plăcut enorm să scriu Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, să investighez diferite zone din proza lui Eliade, am ajuns chiar la o analiză a unui anumit tablou din Domnișoara Christina, atribuit unui pictor academist român, e acolo și un microeseu despre diferite tipuri de ferestre, de la fereastra ca atare, obiect mediator între interior și exterior, la oglindă sau tablou. Pe de altă parte, proza e altceva, în primul rând e un teritoriu al libertății absolute, unde imaginației nu i se mai impun nici un fel de restricții. În literatură poți trăi ca-n viață, la fel de intens (asta nu înseamnă că trebuie confundată cu viața!), e un fel de ardere, dar și de pulverizare și recompunere interioară, care se întâmplă cu mari costuri emoționale. Cel puțin așa a fost pentru mine cu O formă de viață necunoscută. Multă vreme n-am crezut în ceea ce se spune despre valoarea terapeutică a scrisului, care pentru mine e un fel de plăcere dureroasă, e ca și cum te-ai juca cu durerea provocată de zgândărirea unor terminații nervoase. Pe urmă mi-am dat seama că totuși, după un anumit timp, vine și senzația binefăcătoare a eliberării. Dar nu pot scrie oricând și oricât proză, și-atunci mă întorc la teorie și critică. Cred că mereu va fi așa pentru mine, am nevoie de acest echilibru.
De care dintre acestea trei aveți, de fapt, cea mai mare nevoie?
Nevoie pentru echilibrul meu intelectual, de teorie și critică. Nevoie aproape fizică uneori, de proză. Cred că de fapt am nevoie să le alternez, există în mine un fel de curiozitate intelectuală permanentă, o nevoie de rigoarea studiului academic, de a face cercetare cu adevărat, pe drumuri nebătute încă la noi, o mare plăcere de a analiza/interpreta textul literar etc. Am avut mereu o componentă de cercetare în tot ce am făcut până acum, fie că a fost vorba de documente de arhivă, de domenii sau metode de abordare mai puțin cunoscute, am pornit mereu aproape de la zero. Asta m-a stimulat extraordinar, m-am simțit ca un explorator care ajunge printre primii într-un ținut necunoscut. Am nevoie de doza asta de suspans în tot ceea ce scriu. Dar și de disciplina, modul de a gândi organizat la care te obligă cercetarea. Te obligă practic să ai o ordine în ceea ce gândești/scrii, pe care eu nu o am în mod natural, dimpotrivă, sunt mai degrabă digresivă, dezordonată. E important să ai o structură în tot ceea ce faci, cred că faptul că am învățat să gândesc o carte mai întâi, să am schema ei în minte, un plan, m-a ajutat și în proză, să nu mă pierd printre atâtea personaje și întâmplări. De-asta spun că pentru mine merg cumva firesc lucrurile așa, în paralel, aș spune chiar organic.
Subspecie a întrebării anterioare: sunt ritmuri și ritualuri diferite atunci cînd scrieți eseistică, roman, critică literară?
Nu am ritualuri de nici un fel. Scriu oriunde și în orice moment ale zilei, nici măcar nu trebuie să fiu singură în cameră, am nevoie însă de oarecare liniște, asta da. Și de cafea, una, două pe zi. Ritmul e același, scriu relativ repede, mai ales în perioadele când lucrez cu deadline și în zilele mele bune. Sunt și zile când mă chinui la două, trei fraze și atunci știu că mai bine las pe a doua zi totul. Orice carte a mea a fost precedată însă de o perioadă de documentare. Întâi acumulez, mă informez în amănunt despre subiectul care mă interesează, și abia apoi scriu. În general, când scriu camera mea arată ca într-o scenă de ”luptă”, e plină de fișe, post-it-uri, cărți deschise în care stau alte cărți deschise, ca semn, în care stau alte cărți…
Ce ”formă de viață necunoscută” (sau poate că forme?) ne livrează literatura?
Mi-a plăcut mult că cineva, a fost chiar una dintre primele reacții de după apariția cărții, a asociat sintagma din titlu cu literatura. Da, și literatura e o formă de viață necunoscută, și ea însăși livrează multiple forme de viață. Fiecare carte e o lume, în fiecare carte există ”posibilități”, potențialități infinite, forme virtuale pe care imaginația umană le poate umple.
Cum a venit romanul dvs de debut (un roman față de care am o admirație foarte mare) la dumneavoastră? V-a căutat? L-ați căutat?
Vă mulțumesc. Romanul a avut multă răbdare cu mine… A așteptat cuminte aproape șase ani să mă așez la computer și să încep scrisul propriu-zis, organizat. Aveam câteva fragmente scrise de când făceam documentarea de arhivă pentru istoria străzii Mântuleasa, care a constituit teza mea de doctorat. Atunci am simțit nevoia să mă eliberez de constrângerile scrisului academic și să îmi folosesc imaginația pentru a scrie poveștile câtorva femei pe care le întâlnisem în documentele din arhive. Am lăsat însă iar proza deoparte și am continuat cu cercetarea – a urmat o bursă postdoctorală, apoi încă o carte de critică. Am păstrat fișierul cu proză ca pe un spațiu de evaziune, de refugiu, din când în când îl mai deschideam pentru a adăuga o idee, o frază, uneori câteva pagini. Dar nu am scris organizat, cu continuitate până acum vreo trei ani, când am citit niște fragmente la un festival de literatură (e vorba despre festivalul Orașul și literatura, organizat de prozatorul Cristian Fulaș). Entuziasmul pe care l-au stârnit fragmentele citite mi-a dat imboldul necesar pentru a mă apuca de lucru serios. Și odată ce am început, lucrurile au venit de la sine, năvalnic, aproape incontrolabil, probabil pentru că gestația lor fusese atât de îndelungată. Acum cred că a fost important timpul ăsta în care nu am scris propriu-zis, dar m-am gândit, mi-am imaginat, am notat diverse amănunte, lucrurile au avut vreme să se așeze și să capete coerența și viața lor proprie, cred că de aici vine impresia de viață adevărată, de organic și natural despre care s-a vorbit în legătură cu cartea.
Cînd / cum îl încurcă teoreticianul literar pe romancier?
Niciodată. Și asta s-a observat deja, și cred că e foarte important, că în roman nu se simte deloc teoreticianul. Cred că sunt critici, teoreticieni (nu e ceva general valabil, dar se întâmplă în multe cazuri) care se apucă de scris proză, care cad sub fascinația literaturii și vor să o și producă, nu doar să vorbească despre ea, s-o analizeze. Dar nu mulți reușesc, nu mulți devin prozatori autentici. Eu nu cred în literatura făcută, muncită, chinuită. Cred în talentul literar, pe care-l ai sau nu, dacă-l ai, trebuie exercițiu, muncă, lecturi și perseverență, pentru a deveni cu adevărat un scriitor. Dar dacă nu-l ai, mai bine rămâi la ceea ce știi să faci cu adevărat bine. Eu n-am avut dilema asta, pentru că am început cu proză, am debutat la 20 de ani, în Cuvântul, și ceea ce a spus Radu G. Țeposu atunci despre mine m-a stimulat extraordinar, m-a făcut să continui, de fapt. Am scris proză în toți anii ăștia, chiar dacă am ținut-o într-un ”sertar” al computerului și am mai publicat doar câteva fragmente prin diverse reviste literare. Cred că m-am văzut mai întâi ca prozator, abia apoi ca eseist sau critic. Acum cred că în cazul meu nu pot merge decât împreună, cum am explicat și mai sus.
Cum citiți?
În toate felurile posibile… Citesc de plăcere, mai ales literatură, fără să-mi fac notițe sau să fiu extrem de atentă la fiecare detaliu (uneori revin, reiau, mai ales dacă vreau să și scriu despre o carte). Citesc multă teorie, critică, eseu, nonficțiune în general, cu creionul în mână, subliniind și scriind pe cărți. Citesc din obligație, manuscrise pe care trebuie să le evaluez la editură, mai ales de când coordonez colecția de scriitori români contemporani de la Humanitas. Aici însă obligația se îmbină deseori cu plăcerea, sunt și autori foarte buni printre cei care îmi trimit manuscrise. Recitesc mult, am câteva cărți ”de căpătâi” la care mă întorc periodic, uneori doar pentru plăcerea lecturii, cred că există o legătură indisolubilă între plăcerea lecturii și plăcerea scrisului.
Cum scrieți?
Încerc să scriu cât mai disciplinat, cât mai organizat, dar asta e aproape imposibil azi, mai ales pentru cineva care se împarte între munca de editor și cea de scriitor, și între atâtea alte lucruri… Uneori simt că e o zi foarte bună pentru scris, mai ales la literatură mă refer acum, că am inspirație mai mult decât într-o zi obișnuită, dar sunt obligată să mă ocup de altceva, asta poate deveni foarte fustrant. E un lucru pe care nu-l pot explica, sunt zile în care ești pur și simplu în interiorul lucrurilor, în miezul lor fierbinte, le vezi și știi cum să scrii despre ele, ești în lumea pe care o scrii mai mult decât în cea concretă, mai aproape de personajele tale decât de oamenii din jur, le vezi, le auzi, știi cum sunt îmbrăcate până la ultimul detaliu, ce simt și ce ar vrea să scrii despre ele. Ești personajele tale. E într-adevăr nevoie și de o lungă conviețuire cu ele, eu cred că la mine a contat asta, că m-au obsedat atâta vreme, că le-am căutat în toate detaliile existenței lor, în epoca lor, prin locurile pe unde au trăit (mă refer la personajele reale, pe care le-am întâlnit în documente și manuscrise de arhivă). Pe urmă am avut senzația că romanul s-a scris singur, că exista deja în mine și eu n-am făcut decât să-l tastez într-un document de pe laptop.
Cînd e literatura un ”eșec al imaginației”? Și când, în raport cu ceea ce scrieți dumneavoastră, știți/simțiți că este un succes al acesteia?
Sunt câteva calități pe care cred că un autor trebuie să le aibă: talentul, vocea proprie (imitația mi se pare cel mai trist lucru), imaginația. Eu nu înțeleg cum un critic care se respectă poate valida o carte în care imitația e evidentă, nici o carte care sună la fel ca multe altele, în care nu descoperi imediat vocea personală a autorului. Același lucru despre cărțile fără miză, pe care le închei, uneori au fost chiar o lectură agreabilă, dar pe urmă te întrebi: ei și, ce-i cu asta? Cred că un scriitor adevărat trebuie să poată scrie și despre lucruri pe care le-a trăit/văzut/experimentat într-un fel sau altul, și despre altele pe care doar și le imaginează. Altfel spus, și despre lumea din jur, cu realitățile ei sociale, și despre alte lumi, care au existat sau nu, el trebuie să fie capabil să le (re)creeze. Acesta e unul din pariurile mari ale literaturii, din punctul meu de vedere. Pentru că e mult mai greu să scrii despre ceea ce nu ai trăit. Aș fi considerat eșec al imaginației ca lumea de la începutul secolului al XVIII-lea și cea din vremea Primului Război Mondial, pe care am încercat să le reconstitui în romanul meu, să nu fie credibile, să aibă note false, disonanțe, stridențe. Nu cred că s-a întâmplat așa, după ce au zis cititorii până acum, mă bucur că e așa mai ales pentru că nu mi-am dezamăgit sau trădat personajele.
Vă e mai ușor să intrați în mintea unor personaje feminine decît în aceea a celor masculine?
Nu, nu cred că așa se pune problema. Atunci ce ar fi de făcut, scriitori bărbați să aibă doar personaje masculine, iar autoarele doar personaje feminine? Un scriitor bun intră la fel de ușor în mintea tuturor personajelor sale, le cunoaște foarte bine, dar aici intervin multe, de asta și cred că experiența e importantă și că proza (mai ales romanul) se scrie la maturitate. Din nou, nu e obligatoriu. Dar da, cred că există o anumită perspectivă, feminină, asupra lumii, despre asta am și vrut să scriu. De pildă, dacă ne referim la secolul al XVIII-lea, într-un fel vede Stanca lumea, în alt fel Mantu cupețul, soțul ei, negustor itinerant, care călătorește deci mult. El e omul odiseic, care trăiește cu nostalgia depărtărilor, sub fascinația necunoscutului, ea e o Penelopă care cu greu își asumă acest rol. Există un loc în carte în care ea vede realmente Stambulul prin ochii lui, și-l imaginează raportându-se la lucrurile care-i sunt familiare, Bucureștiul, Dâmbovița, drumul spre moșia de la Cernătești. Pentru ea existența înseamnă așteptare, izolare, singurătate, mai puțin acțiune – abia dispariția lui o transformă, îi dă imboldul necesar pentru a construi biserica familiei. În cazul Elenei Mangâru, și ea are o perspectivă particulară asupra lumii, ea chiar este o femeie care acționează, cumpără un teren, construiește o casă, ajută familia să treacă printr-un război pustiitor și complet demoralizant, în timp ce soțul ei, avocat, cedează și e acaparat aproape total de nevroză. De fapt, toate femeile din carte trăiesc cu obsesia de a crea ceva, de a lăsa o urmă a trecerii lor prin lume, o biserică, o casă, o familie, un manuscris. M-au interesat toate aceste lucruri, de la situația văduvei în epoca fanariotă, la viața unei femei în Bucureștiul din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, am vrut să scriu poveștile unor femei puternice, dar nu pentru că aș fi intrat în mintea lor mai ușor decât în cea a personajelor masculine, ci pentru că eu cred că merită să fie spuse și poveștile lor.
Cum navigați această provocare – de a scrie literatură după atît de multă literatură bună care s-a scris deja?
Există o nevoie, un drive, un imbold, spuneți-i cum vi se pare mai potrivit, de a scrie. Când simți nevoia să faci asta nu te mai gândești la ce/cât/cum s-a scris până la tine, simți nevoia de a te exprima și doar asta contează. E ceva organic, firesc. Altminteri, de ce am mai construi ceva, când există perfecțiunea piramidelor, de ce am mai face copii, când sunt atâția copii reușiți pe lume, de ce am mai trăi, când atâtea vieți înaintea noastră au fost glorioase etc? Pentru că viața fiecăruia e un proiect personal, cel mai important și pe care nimeni nu vrea să-l rateze, dacă el se conjugă cu scrisul, atunci trebuie să scrii. Și oricum, dacă bucuria vieții tale este să scrii, de ce ți-ai petrece timpul care ți-a fost dat făcând altceva?
Altfel spus: ce vă încurajează/motorizează să scrieți literatură?
Faptul că mi s-a spus deseori că am talent. Asta e ceea ce vine din exterior, pe lângă imboldul, sau nevoia de care vorbeam mai sus. E important ca oamenii care contează pentru tine să îți confirme talentul, să te încurajeze să continui. Oricum te lupți cu îndoielile, cu deznădejdea (și așa și trebuie să fie, mulțumirea de sine nu e profitabilă pentru scris), uneori cu indiferența sau reaua voință a celor din jur, deci de confirmare e nevoie. Ea vine de la critici, de la colegi scriitori (lucru mai rar, dar se întâmplă, unii și-au păstrat generozitatea și fairplay-ul), de la publicul cititor. Orice cuvânt bun pe care-l simți dezinteresat, autentic e o încurajare extraordinară, îți dă senzația că mesajul cărții nu s-a pierdut în neant, ci a ajuns cu adevărat la destinatar.
Care e, de fapt, natura relației dumneavoastă cu ficțiunea?
Am nevoie de ficțiune, ca toată lumea. Sub toate formele ei: de la literatură, film, teatru, la visatul cu ochii deschiși. Totul e și ficțiune, fiecare zi, cu povestea ei, de fapt a ta, pe care ți-o scrii în cap, în timp ce îți faci treburile zilnice, altfel viața ar fi insuportabilă, lipsită de sens.
Și, legat de întrebarea imediat anterioară: ce fel de adevăruri refuzați să primiți de la / din ficțiune? Ce vi se pare că este profund suspect, ca adevăr, venind dinspre ficțiune?
Că e mai puternică decât viața, mai adevărată.
Este, credeți, romanul ”o istorie a emoțiilor” (J. Conrad despre H. James)? Sau, poate, preferați o altă definiție?
E și o istorie a emoțiilor. Dar cred că în primul rând romanul e o lume, o realitate, una alternativă, la viața de zi cu zi. Cu legile și cu adevărul ei.
notă: acest interviu a fost publicat în premieră în nr 1/2019 al revistei Orizont.
