“Jurnalul portughez” al lui Mircea Eliade este, aşa cum notează şi Sorin Alexandrescu ȋn subtilul său studiu introductiv la ediţia de faţă, cronica unei despărţiri şi a unei transformări. Îndepărtarea de România nu ȋnseamnă şi ȋndepărtarea de un trecut care nu va ȋnceta să ȋl bântuie: moartea, anxietatea, disperarea şi durerea domină acest text diaristic ȋn care se ȋnchide efigia unui Eliade marcat de tentaţia ȋnterogării de sine.
Căci anii dintre 1941 şi 1945 sunt cei ȋn care destinul lui Eliade este modelat de forţele unei istorii pe care nu ȋncetează să o convoace. Cariera de diplomat cultural este cel din urmă avatar al vieţii sale de dinainte de exil. Postul de la Lisabona va ȋncadra această schimbare de identitate: treptat, Eliade se rupe de cel care a fost ȋnainte , căci aceşti ani sunt şi cei ai ultimei vizite ȋn patrie.
Revederea cu colegii de generaţie este prilejul de a contempla ruina edificiului criterionist. Angajamentul legionar a sfârşit prin a distruge promoţia intetelectuală. Spectrele Legiunii şi ale lui Nae Ionescu revin ȋn notaţiile sale, iar această căutare a absolutului ȋn politica fascistă este evocată, mereu şi mereu.
Înainte de a alege să tacă, ȋn deceniile care vor veni, Eliade este absorbit ȋn acest vârtej al rememorărilor. Tot ceea ce urmează lui 1937 este un timp definit de trauma ce decurge din fatidica sa alegere totalitară: România legionară la care a visat nu a ȋnsemnat decât un vast domeniu al sângelui, urii şi al barbariei antisemite.
Anii portughezi ai diplomatului cultural Eliade sunt cei ai teribilului război. Apocalipsa la care este martor este citită ca un semn al prăbuşirii unei lumi ȋntregi. Distanţa faţă de colegii de misiune şi de minister este cât se poate de dramatică : Eliade este ostil nu doar Uuniunii Sovietice, ci şi Marii Britanii şi Statelor Unite.
Se poate simţi, ȋn paginile de jurnal, umbra teribilă a percheziţiei severe la care este supus de autorităţile britanice ȋn clipa părăsirii Regatului, ȋn drum spre Lisabona. Eliade este, ȋncă din anii de sejur indian, un inamic al Angliei, iar războiul nu face decât să exacerbeze această fobie. Germania este, pentru Eliade, unicul obstacol ȋn faţa avansului terifiant al Sovietelor. Eliade este, iar jurnalul portughez o consemnează, definit de acest angajament progerman ȋn care vede salvarea naţiunii sale. “Naţionalismul său incandescent” ȋl conduce spre aceste vecinătăţi totalitare.
Dar jurnalul portughez este, însă, cu mult mai mult decât un roman al istoriei in mişcare. El este, poate, cel mai neliniştitor dintre textele autoficţionale ale lui Eliade. Anii din Portugalia se încarcă de o tensiune intelectuală şi existenţială copleşitoare. Fragmentele diaristice sunt portretul unui om care se confruntă cu specctrul ratării. Neȋmplinirea este una dintre obsesiile paginilor sale. Fostul şef de generaţie nu mai este decât o voce ce convoacă un trecut nostalgic cu care este una.
Jurnalul este opera ce va compensa absenţa marelui roman la care visează: cât va mai supravieţui din opera sa şi care va fi destinul său ȋn lumea de după război? Întrebările lui Eliade duc spre acest strat de ani ȋn care se distinge silueta lui Maitreyi- capodopera sa este urna ȋn care este trăieşte literatura, ca ȋmplinire dramatică a iubirii. În clipa în care notează accidentul mortal din 1945 lui Mihail Sebastian, Eliade transcrie o altă bornă simbolică. Tentativa de împăcare cu prietenul trădat este una tardivă şi postumă, căci nimic din ceea ce a fost nu mai poate fi întors.
Jurnalul portughez este şi un jurnal de doliu. Agonia şi moartea Ninei sunt vama prin care Eliade trece, ȋn acest timp al anxietăţii. Nina este, poate, cea ȋn care Eliade simte pulsaţia unei fericiri pe care nu o mai poate atinge. Nina este colega, este soţia, este România şi este dragostea. Lunile care urmează morţii sale sunt cele ȋn care Eliade ȋnvaţă, treptat, să rostească cuvintele unei alte limbi. Moartea este transformare şi revelaţie, moartea este un alt cer pe care acest jurnal ȋl dezvăluie, cu ai săi sori de melancolie.
Jurnalul portughez este şi imaginea destinului pe care Eliade ȋl alege. Despărţirea de România ȋnseamnă şi despărţirea de stigmatul unei limbi şi culturi minore. Vocaţia lui Eliade va fi, de acum ȋnainte, nu aceea profetică sau romanescă. Savantul se naşte prin alegerea definitivă a Occidentului.
Viza de Paris este semnul reinventării sale. Ceea ce lasă ȋn urmă, pe maluri de Atlantic, sunt urmele unui timp care nu se mai poate ȋntoarce. Paginile de jurnal sunt testamentul celui care alege să moară, spre a putea renaşte.
