Dedicat mamei mele, Mihaela Stanomir A fost odată ca niciodată o toamnă marină, cea din urmă pe care aveam să o petrecem împreună. A fost odată ca niciodată un ţărm în marginile căruia valurile se adunau, spre a se întoarce în larg. A fost odată ca niciodată un domeniu al […]
Dedicat mamei mele, Mihaela Stanomir Mi-am putut imagina propria mea moarte,dar niciodată moartea ei. Poate pentru că am ştiut,mereu, că o parte din mine este înspăimântată de puterea nimicului care se va ivi, din acea clipă, ca un şir întreg de ziduri de granit, un nimic intens şi imposibil de […]
mamei mele, Mihaela Stanomir Ceea ce era digitală oferă modernilor este iluzia comunităţii şi himera comuniunii. Ceea ce era digitală promite este integrarea în familia virtuală care nu cunoaşte limite: postări după postări, imagini după imagini, prieteni după prieteni, catena întinse în acest infinit tehnologic. Ceea ce era digitală ascunde […]
Beigbeder spunea că dragostea durează trei ani, iar înțelepciunea vechii povești orientale nu l-ar fi contrazis. O mie și una de nopți, calculați și voi sunt tot pe acolo. Să nu vă supărați dar am să încep cu sfârșitul și am să vă spun că ambele părți și-au îndulcit termenele […]
nu avem nimic în comun, nu avem nimic. locuieşti în alt univers, stai la umbra unui altfel de vers, te închini la zei despre care nici măcar n-am auzit, iubeşti uneori un zid, o plantă, o umbră care te însoţeşte până când îmbătrâneşte… nu avem nimic unul cu altul decât […]
„ceva s-a întîmplat, ceva neaşteptat, ceva care te-a dezbrăcat acum şi nu altădată de pielea ta de îndrăgostită. ceva a ţipat în trupul tău şi inima a renunţat să mai bată în ritmul cu care ne-a obişnuit. ancora s-a ridicat şi pluteşti în derivă pe întinsul ocean. însa nu cauţi […]
de câte ori pleci îmi lași casa atât de curată și cearceaful atât de bine întins pe pat încât pare că lumea noastră nu cunoaște nici dragostea nici somnul de asta singur în casă mi se face frică și de asta de câte ori te pregătești să pleci te […]
Dragostea nu poate fi domesticită la Truffaut. Ea este, în “ Jules et Jim”,forţă care sfarămă destine şi aduce cu sine moartea. Arta lui Truffaut este, în această capodoperă, un balet tragic între graţia jocului şi atracţia abisului.
Eram într-o perioadă în care toată lumea căuta marea dragoste. Femeile o căutau în fiecare bărbat cu care apucau să schimbe două vorbe, punându-şi în gând aceeaşi întrebare retorică transmisă de la mamă la fiică: “El o fi alesul?”. Bărbaţii o căutau în fiecare femeie la prima vedere stabilă emoţional […]
Fireşte, fiinţa umană e failibilă, dar dragostea o redresează prin harul umilinţei şi al curajului. Egoismul e laş şi orgolios, dragostea niciodată. Dragostea adevărată nu e niciodată utopică, teoretică, abstractă. Ea nu poate izvorî decât din imediata apropiere; numai aşa se poate extinde şi asupra omenescului întreg, numai ea poate […]
