Descoperirea literaturii lui Nabokov este unul dintre momentele în care viaţa spiritului se schimbă. Atingerea textelor sale produce un efect dificil de aproximat în cuvinte: o revelaţie ce modifică percepţia asupra realităţii ,dându-i acesteia din urmă claritatea de aripă de flutur a paginilor lui Nabokov însuşi. Ficţiunea sa este un pariu cu propriile limite ale cititorului, un pas dincolo de oglindă.
În traducerea, excepţională, a Veronicăi D. Niculescu, scrisorile lui Nabokov către Vera devin parte a patrimoniului pe care limba română îl cuprinde, de acum încolo. La capătul drumului care te duce, dantesc, pe potecile prozei sale, se deschide, larg, acest domeniu simfonic al iubirii care uneşte şi trece dincolo de timp. Nimic lacrimogen sau fals în acest poem gigantic pe care Vladimir îl scrie, pentru muza sa,vreme de decenii. Claviatura sa stilistică este la fel de impresionantă ca în ficţiuni. Limba este o materie pe care geniul lui Nabokov o stăpâneşte, suveran, topind-o cu suflul său de alchimist. În epistolarul său se simte puterea inonoclastă a personalităţii sale, în răspăr cu modele, în răspăr cu lenea intelectuală a atâtora dintre contemporanii săi.
Dragostea şi arta
Scrisorile lui Vladimir către Vera sunt un portret al dragostei creatoare şi proteice. Iubirea pe care aceste scrisori o documentează creşte şi se maturizează, ea nu rămâne incremenită în crisalidă,devine un fluture magnific şi straniu, a cărui mişcare se simte în fiecare notaţie.
Romanul epistolar al lui Nabokov este cronica ideală a unei descoperiri: descoperirea , treptată, a celei care se află în faţa sa, descoperirea limanului pe care fiinţa iubită îl oferă celui care se află în căutarea propriei sale vocaţii, descoperirea camaraderiei care se hrăneşte din lunga ucenicie a cuvintelor şi tăcerilor. Monumentul pe care Nabokov îl construieşte are structura prismatică şi graţioasă a prozelor sale. Jocurile de cuvinte pe care Vera i le trezeşte în minte evocă, în cheie luminoasă şi tandră, jocurile Lolitei şi ale lui Humbert. În acest domeniu al vieţii private Vladimir nu este nici unul dintre personajele prozelor sale, ci doar eroul care îi poartă numele, un anume Vladimir Nabokov, cel a cărui traiectorie se supune logicii îndrăgostite a pândei şi aşteptării,cel care trece, împreună cu Vera, prin vămile existenţei, fără a abdica de la decenţa sa insurgentă.
Cât despre Vera, intelectual delicat şi rafinat pe care Vladimir îl întâlneşte în exilul berlinez, chipul ei se recompune din miile de instantanee pe care epistolarul lui Vladimir le cuprinde. Ea este o prezenţă/ absenţă ce domină textul, ea este un spirit convocat prin pagina trimisă, ea este duhul care se arată lui Nabokov şi pe care disciplina cuvintelor nu îl poate disciplina, ea este centrul din care radiază acea lumină specială a scrisorilor. Vera şi Vladimir devin, prin acest exerciţiu de continuă apropiere, o singură fiinţă, un androgin care îşi găseşte împlinirea în contopirea şi comunicarea de sensibilităţi.
Scrisorile pot fi citite şi ca un roman al literaturii: între ochiurile dragostei, se strecoară literatura, obsesia ce organizează viaţa lui Nabokov, altarul pe care el este pregătit să jertfească orice, spre a atinge claritatea unei linii şi a unui stil. Nabokov alege textul, iar această alegere este alegerea care îl înstrăinează de cei din jurul său şi îi conferă acea particuritate bizară detestată de atâţia contemporani.
Epistolarul lui Nabokov nu este doar o cameră a îndrăgostiţilor, ci şi proza în care literatura îl bântuie pe creatorul ei. Simbioza dintre Vladimir şi Vera este facilitată de această rară empatie intelectuală pe care o au în comun cei doi. Afinităţile elective sunt întemeiate pe acest teren al aluziilor culturale şi al evocărilor. Intertextualitatea din ficţiune este prezentă şi aici. Iubirea lui Vladimir şi a Verei este străjuită de sorii literaturii, este vegheată de prezenţele pe care autorul le invocă prin paginile sale, este alintată de un vânt care bate dinspre textul ce îl absoarbe pe Nabokov însuşi, este amestecată cu neliniştile exilului , dar şi cu incertitudinile gloriei.
Scrisorile către Vera sunt o piesă rară, cu perfecţiune de diamant. Celor opaci şi orbi, strălucirea lor le va rămâne ascunsă.Ea se va dezvălui doar celor care au temeritatea de a accepta regulile jocului său. Numai în acea clipă sunetul capodoperei sale le va deveni accesibil, iar floarea textului îşi va etala petalele sale, într-un deliciu sinestezic.
