Inepțiile actului funerar…

în raport cu ritualul practicat de străbunii noștri pe Tibru pot fi sesizate fie și numai din faptul că Lex duodecim tabularum  (Legea celor douăsprezece table) interzicea explicit manifestările zgomotoase ale apropiaților, precum bocitul (până n-a intrat în modă angajarea bocitoarelor profesioniste) sau manifestările isterice, pretinzând ca durerea să fie demnă și mută, indiferent de rangul celui plecat definitiv. 

Politizarea actului funerar înalță ridicolul la cote nebănuite, superlative, probând că, în fapt nimic nu e întru amintirea mortului începând cu alocuțiunile despre care încă Plautus atrăgea atenția în spiritul prevederilor: „Nu ajută la nimic să-i ții mortului cuvântări la mormânt”. De fapt nu alocuțiunea contează ci, cum scrie Călinescu în proza-i „dă bine” să fii văzut la anumite înmormântări. Urmează coroanele (interzise mai nou în unele cimitire). Cum anumite culte nu agreează circul funerar optând imperativ pentru sobrietate maximă (vezi cel mozaic sau cel musulman)  a duce coroane sau jerbe la înmormântarea unui rabin spre pildă e probă de necunoaștere. Participând odinioară, din respect, la înmormântarea unui rabin am reținut observația unui oficial, discretă dar suficient de sonoră, după care „domle, ăștia-s zgârciți și acum… nu i-au putut face un sicriu ca lumea…? ” . NU, pentru că pe evrei și musulmani, odată cu sufletul îi părăsește și prostia deșertăciunii; cadavrul, înfășurat într-un giulgiu simplu (precum în cazul lui Iisus) e pus într-o ladă din scânduri  nerindeluite. Totul în maximum 24 de ore. Spre pildă și Hussein, fostul monarh al Iordaniei tot așa a fost îngropat.  Dacă decedatul  a avut ceva funcție, indiferent de naționalitate, sex sau religie are parte de Imnul Țării în timp ce sicriul coboară alene în groapă.  E totuși stupid să-i cânți mortului, dacă chiar o faci pentru el, dară-mi-te să-i poruncești „Deșteaptă-te române!”. Asta depășește posibilitățile și fantezia oricărei firme de pompe funebre, nu și pe cea a politicienilor nemuritori. 

La toate acestea  micul ecran trebuie să-și aducă o contribuție inconfundabilă; după funeraliile fostului prim-rabin al României, la jurnalul de seară aflăm: „Dumnezeu să-l odihnească și să-l așeze la dreapta Fiului”. Imposibil, până și în ceruri sau mai ales.

Disprețul suveran față de tradiția altora nu trebuie să mire. Ideea demolării unui mausoleu numai pentru că e locul de veci al foștilor adversari politici dovedește maximă ticăloșie. Dacă trăim cu iluzia că o catedrală îi va mântui pe români (și nu munca onestă)  prin dimensiuni de pachiderm autohton, înseamnă că ar trebui să ne revizuim profund cunoștințele teologice, oricât ne credem de apostolici, de andreieni.

Astfel stând, adică debordând lucrurile, îl înțelegi pe marele Giuseppe Verdi: tradiția spune că a fost înmormântat, după cum lăsase vorbă, pe la ora patru din zori, de față fiind, pe rând, singurele persoane  cu adevărat  utile mortului: dricarul, urmat de gropar. 

Revenind de unde am pornit, ritualul roman, la nivel verbal avea un singur cuvânt: VIXIT (a trăit).

P.S. Aflu din presă, la un moment dat, că „a apărut publicația creștină  Realitatea evreiască, nr….”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *