Şi poate că trebuie să murim pentru a ne mai putea aduce aminte: cei care nu mai sunt ne dăruiesc, de dincolo de prag, pătrunderea privirii lor şi împreună cu ei întrevedem peisajul iscat din vis, ca dintr-o străfulgerare de pleoapă.
Şi poate că trebuie să murim pentru a nu mai putea fi alungaţi,niciodată: casa de umbre şi de şoapte nu mai poate fi refuzată celor care, în viaţă fiind, au înfruntat chinul îndoielii, iar limanul pe care îl atingem este cel din urmă reazem pe care fremătarea noastră trecută îl mai poate descoperi.
Şi poate că trebuie să murim spre a ne apropia de fericirea promisă, cândva: o dicţiune a inimii ne şopteşte ecoul nostalgiei fără de care destinul nostru nu ar fi decât o notă de subsol în istoria aseptică aşternută pe foaia oarbă de hârtie a absurdului.
Şi poate că trebuie să murim spre a putea încerca, în piepturile noastre, limpezimea iubirii ce nu mai este bântuită de teama despărţirii: cei vii şi cei ce au fost sunt una, reduşi la mişcarea de val a toamnei ce caută în larg libertatea de talaz a melancoliei sale.
Şi poate că trebuie să murim spre a învăţa să trăim, în fine eliberaţi de angoasa viitorului ce se arcuieşte deasupra noastră, ca o vastă cupolă de noiembrie târziu, saturată de anxietatea timpului care nu se lasă citit, asemeni zidurilor cetăţii anagoor : vremea care ni se va înfăţişa se va desfăşura precum un domeniu de unde, hrănit de mişcare ce nu se poate opri, un întins peste care suflete şi ecouri de voci planează, ca un stol de albatroşi,în vecinătatea unui ţărm pe al cărui nisip urmele noastre se scriu în materia de ceaţă a stingerii.
Şi poate că trebuie să murim spre a putea rosti cuvintele pe care le uităm, în tumultul de zile: abandonaţi visului, vom fi parte din secvenţa de mişcări ale retinei nocturne şi ne vom confunda cu murmurul în care se adună vocile celor de dinainte de noi, ca în rama unui tablou de demult.
Şi va fi această moarte nu moartea de care se tem cei ce trăiesc vital şi halucinat, prinşi în mişcarea clipelor frenetice, ci moartea în care se împlineşte truda de şoapte şi de visare a celor care au aşteptat crepusculul spre a privi curgerea orelor sale: nu va fi aceasta o vară intensă şi agonică, ci o toamnă prelungă în care se vor pierde urmele, ca într-un labirint de nori ai hărţii celeste, o toamnă în care tot ceea ce nu a fost să fie renaşte, nostalgic, o toamnă ce se va duce spre larg de mare, asemeni unei fraze desenate timid în ecranul de calculator de mâini solitare, o toamnă ce va convoca ritualuri de amintire şi foşnet de frunze, o toamnă ce va dura, închisă în fotografia de denult a fericirii piedute, o toamnă a regăsirii şi o toamnă a despărţirii, o toamnă de tandreţe provincială şi de atingeri furate, o toamnă peste care doar soarele de septembrie va mai pluti, simbolist şi stingher asemeni dedicaţiilor de demult pe paginile de gardă ale cărţilor ce se topesc în dimineţile de fum ale oraşelor pierdute în zarea de amintiri,o toamnă alunecând ca o boare a dragostei, închisă în sipet de vânt, epilog al istoriei unei priviri.
