„Brățară pe glezna ta” sau despre iubirile inegale (Radu Paraschivescu)

„Trăim despreună de… n-are importanță când. Contează la fel de puțin cine a făcut primul pas în povestea asta și cum. Există și lucruri pe care pe care e bine să le păstrezi departe de ochii lumii și de urechile altora. (…)
Și oare cum ai putea să grăbești durerea? Prin ce strategii de autosugestie? Nu există un accelerator capabil să comprime trei, cinci, sau zece ani de durere în trei, cinci sau zece minute. Iar dacă ar exista, probabil că scurtarea perioadei ar însemna creșterea intensităţii până la paroxism.” („Brăţară pe glezna ta”, Radu Paraschivescu, Humanitas, 2024)

Radu Paraschivescu spune despre cel mai recent roman al său, „Brățară pe glezna ta”, că nu este doar un roman de dragoste, ci şi despre sfârșituri, despre emoţii la distanţă, despre dedublare și despre multe alte lucruri. Cu toate acestea, componenta de roman de dragoste rămâne una centrală. E vorba despre o iubire inegală, la distanță, „despreună”, cu tot malaxorul de trăiri şi de intensități care reies dintr-o astfel de situaţie.

Nu poți grăbi dragostea la fel cum nu poţi grăbi nici durerea, mai spune Radu Parachivescu, citând în limba engleză din The Supremes sau Julian Barnes. Durerea, la fel ca şi iubirea, are nevoie să fie lăsată să se consume sau să treacă, în cazurile cele mai fericite. Sau va stăpâni și va domni pentru totdeauna, în cazurile nefericite, ale iubirilor neîmpărtășite, neîmplinite. Dar în nicio situație, nici iubirea, nici durerea nu prea pot fi grăbite.

Romanul epistolar vorbește despre o iubire între o scriitoare și un realizator tv, percepută de personajul masculin Filip ca inegală, pe alocuri chiar unilaterală, în care Filip oferă mai mult decât primeşte. Chiar dacă spune că e vina lui că percepe iubirea ca pe o situație în care ambii trebuie să ofere în mod egal („o simetrie contributivă”), din volum transpare un strigăt surd de durere cu privire la această inegalitate. Și un fel de reproș. Dar un reproș benign. „Aş vrea să ai măcar bănuiala a cât te iubesc şi a cât de des simt, prostul de mine, că e o stradă cu sens unic. Aş vrea să mă iubeşti mult – da, și s-o ştiu.” Aşa încât, în întreaga structură a romanului, foarte atent lucrată, personajul se află „într-o ceață a nesiguranței”.

„Vedetul”, cum îi spunea Sonia (personajul feminin) lui Filip, are să ajungă la concluzia că merita această iubire inegală şi acest trăit despreună, pentru că și el, Filip, fusese, până s-o întâlnească pe ea, Sonia, scriitoarea, unul din cei zgârciţi cu declaraţiile. Odată cu întâlnirea ei, a celei care avea să fie poate iubirea vieţii lui (?), a celei care îi impusese o „iubire despreună”, fără patos declarativ, cu convenții rigide, abia atunci avea să vină, cum spune personajul, „vremea scadenţei”.

Cu Sonia, nu era precum cu celelalte iubiri trăite, căreia putea să nu le declare iubirea, pentru că avea certitudini din partea lor. Din partea Soniei, neavând certitudini, simțea să devină declarativ „de zece ori pe zi”. „Măcinat de neliniști, îi trimiteam e-mailuri nocturne din care nu țâșnea talentul, ci deznădejdea. Cred că i-am umplut inboxul cu 40 sau 60 de lamentouri pentru care mă dispreţuiam imediat după ce apăsam pe send.”

El o vede pe ea ca pe o „dominatoriță”, foarte sigură pe sine, nepământeană, vulcanică și de gheață în acelaşi timp. Şi se vede pe sine, ezitant, nesigur, ţinut la distanță și, da, chinuit. Ea îl vede pe el ca fiind grijuliu, declarativ și pofticios, dar ca „înnegurându-se foarte ușor, destul de des, ca având înnorări accentuate”. În toată această poveste, personajul masculin, fiind într-o permanentă zonă a incertitudinii, e chemat să se salveze de patetism. Și se salvează, prin permanentul umor şi autoironie.

Titlul poate avea multe chei de interpretare, o parte oferite chiar de volum. O dată, e vorba despre invidia pe care o resimte Filip față de brățara pe care Sonia o poartă mereu cu ea. Apoi, poate fi ideea dedublării, în volum, romanul cu titlul „Brățara de pe gleznă” aparținând unui alt personaj ce apare la un moment dat.

Ceea ce mai spune autorul despre propria carte e că ilustrează un contramit al lui Icar, în care personajul masculin (Icar) aspiră către soare, care e Sonia, dar că soarele este cel care se stinge, în final. Personajul masculin fiind cel care trebuie să o scoată la capăt, neputând grăbi durerea, asumând-o şi interogând-o în acelaşi timp.

Nu am putut să nu văd o potrivire de ton între acest volum şi romanul Ioanei Pârvulescu, apărut tot în 2024, „Aurul pisicii”. Ambele spun povești de iubire, într-un fel chinuite, dar cu doze de umor și nu cu disperare. Pentru că la finalul acestor povești se găsesc soluții de salvare: metamorfoza la Ioana Pârvulescu şi salvarea prin reinterpretarea mitului lui Icar la Radu Paraschivescu (unde soarele e cel care se stinge, iar Icar cel care se salvează). Scriitura seamănă, prin structura foarte atent lucrată la ambele. Potrivirea de ton se remarcă şi în atitudinea faţă de tema pierderii sau a sfârşitului, ambii autori considerând că în faţa finitudinii sau a unei pierderi e potrivit să nu se victimizeze cei care pierd. Se mai observă şi o potrivire de formă, în ambele romane aparând dedicații muzicale reprezentând citate din piese celebre. De asemenea, în romanul Ioanei Pârvulescu, personajului masculin i se reproșează un oarece egoism, în timp ce la Radu Paraschivescu personajului feminin i se reproșează același lucru. Acest din urmă aspect, cumulat cu detaliile enumerate, pot face ca cele două romane să poată fi citite cumva în oglindă. Poate că apariţia celor două volume pe o secvenţă temporală apropiată conduce la corelarea (subiectivă, desigur) a celor două.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *