Aceasta este cea din urmă fotografie pe care o încredinţăm romanului nostru de dragoste. În ea iubirea se adăposteşte cu întreaga ei lucire tomnatecă: un singur anotimp ne mai poate fi casă, cel al melancoliei, iar singurul timbru pe care îl mai putem desluşi este acela al nostalgiei.
Aceastea este cea din urmă fotografie pe care o mai ating mâinile noastre : un instantaneu de fum şi de ceaţă, o mişcare de iris magnetic în noaptea tulburată, un sărut depus de fiinţa ta eterică pe obrazul celui care adoarme, doar spre a te putea convoca, ca pe un duh delicat şi graţios, venite de dincolo de porţile mişcătoare ale dorului.
Aceasta este cea din urmă fotografie în care cei ce ne caută ne mai pot regăsi: nedespărţiţi aici, după cum am fost şi în viaţă, am descoperit în doliu strania materie a contopirii, astfel încât trupul meu nu mai este decât urna în care se topeşte prezenţa ta, asemeni unei neguri de toamnă, pastelate.
Aceasta este cea din urmă fotografie pe care o mai cuprinde, ascunsă ca un semn de carte timid, cartea dragostei noastre: pudoarea tandreţii a îngăduit sunetului pe care îl credeam uitat să se ivească din nou, pentru ca tot ceea ce ni se părea pierdut să vină din nou către noi, înconjurat de desenul surâsului tău.
Şi ştim că nu mai este nevoie, de acum înainte, de aducere-aminte pentru ca dorul să trăiască în noi. Cuvintele au fost gonite de valuri şi tot ceea mai putem rosti este acest rod de tăcere şi de complicitate al şoaptelor, limba în care se adună, treptat, toate cuvintele pe care am visat să ni le spunem, cândva, înainte ca trecerea să se abată asupra noastră.
Revenit în pântecul matern, am regăsit pacea originară a oceanului amniotic : despărţirea nu ne mai poate bântui, iar timpul omenesc a încetat să mai aibă vreun sens pentru noi. Mama îşi priveşte, din nou, copilul ce îi va fi, cândva, prieten, iar copilul înlăcrimat ţine în braţele sale trupul matern din care sufletul a fost gonit, spre a fi una cu vântul de larg. Dragostea închide un cerc, iar noi, cei ce am iubit, suntem acasă în reunirea aceasta- intorcând spatele lumii, am deschis ochii larg spre cerul ce îţi cuprinde făptura, ca pe un desen de nori.
Aceasta este cea din urmă fotografie, cea în care se adună toate cele de dinaintea ei. Şi te pot contempla, în amestecul tău cehovian de fragilitate melancolică şi de stoicism al durerii. Şi te pot simţi, pierdută în vântul ce alintă grădina casei noastre , în marginea Focşaniului campestru . Şi te pot chema, spre a mă conduce pe drumul pe care îl întrevăzusem din clipa morţii tale: fiul rătăcitor se poate abandona, în cele din urmă, dragostei ce luceşte , stelar, în piepturile noastre, lăsând în urmă povara de ani şi de trup.
Şi fiecare gest pe care îl fac trezeşte ecoul gesturilor tale, de parcă în mine s-ar retrezi memoria modestă a anilor în care tu creşteai, înaintând spre viaţa care îţi era dată, din pragul casei provinciale, cu ochii atinţiti spre viitorul care se ivea din negura de durere şi de trudă a fiicei de duşman al poporului.
Şi fiecare pas pe care îl fac trezeşte ecoul paşilor tăi, ca şi cum linia morţii s-ar şterge şi în noi s-ar naşte, delicată şi indurerată, acea unitate în care mamă şi fiu se topesc, într-o anamorfoză a aşteptării.
Şi fiecare clipă pe care o mai trăiesc trezeşte ecourile anilor tăi, urcând spre suprafaţa prezentului lichid memoria ce capătă densitatea ceţoasă a zilelor despre care ne aducem aminte împreună, mereu împreună, mişcaţi de un elan ce evocă tulburarea de valuri a mării.
Şi poate că acesta este chipul ultim al dragostei, dezvelit în anotimpul de doliu în care suntem suspendaţi : o comuniune sinestezică de atingeri, un joc plăpând al reveriei, un surâs ce luminează amiaza de toamna în care ne va fi dat să ne stingem, cândva.
Şi poate că aceasta este însăşi dragostea ce trăieşte dincolo de moarte, cu îndărătnicia unui vis : reţeaua nocturnă de semne ce intră in carnea zilei, spre a dărui ochilor noştri acuitatea de lacrimă a revederii, ca într-o străfulgerare.
Şi poate că acesta este mormântul în care am ales să ne aşezăm, amândoi, ca într-o criptă mişcătoare de nori : singurătatea celui care a rămas în urmă este îmblânzită de trena parfumată a duhului tău, ca de o boare a primăverii.
Şi nu mai cerem limbii omeneşti cuvintele ei, căci avem şoapta şi murrmurul care ne sunt patrie discretă, ocrotiţi de toamna ce nu vrea să mai treacă în iarnă, una cu zilele ce se preschimbă în amurg, melodioase. Iubirea i-a reunit pe mamă şi fiu, în trupul placentei de raze, chemând din adânc fotografiile fericirii noastre pierdute, purtate de un vânt al stingerii.
Şi suntem, aici, aplecaţi peste cartea ce ni se înfăţişează, copii, părinţi, bunici şi căţei: cei vii deschid poarta inimii lor celor ce nu mai pot îmbătrâni niciodată, iar surâsul se iveşte ca un amurg de octombrie, tremurător şi muzical. Şi suntem, aici, aici unde ne era menit să ajungem, împăcaţi cu trecerea şi eliberaţi de teroarea morţii, căci am trecut dincolo de prag, împreună.
Şi pe pagina de gardă a romanului nostru de dragoste mâinile noastre îndrăgostite scriu doar numele tău, cel în care se cuprind toate numele , la fel cum marea adună patrii de fluvii pierdute: Mihaela Stanomir, născută Hărăbor, profesoară, soţie, mamă şi fiică.
