Şi de câte ori cuvintele acestui jurnal al dragostei şi al despărţirii întârzie să se îndrepte spre dimineţile mele, închid ochii şi las parfumul pe care îl bănuiesc în aer să mă înconjoare, delicat şi nostalgic, ca o ploaie ce curge din cerul înseninat al vieţilor noastre.
Şi ştiu că atunci, doar atunci, porţile la care bat în noapte, tremurat şi îndurerat, ca un oaspete himeric, se vor deschide, spre a lăsa să treacă materia evanescentă din care acest text este alcătuit, asemeni unei invocaţii a iubirii.
Căci doar atunci când vuietul lumii se stinge în jurul meu, doar atunci când bătaia mecanică a inimii mele oarbe încetează să se mai distingă, unitatea fiinţei noastre se reface, fugar, ca o atingere pe care o îngăduie visul, înainte ca făpturile sale să se topească în retina noastră arzândă.
Am ales, scriind acest jurnal al dragostei şi al despărţirii, să nu căutăm fotografii sau chipuri, ci doar dezordinea dragostei ce readuce din adânc o suită de fragmente muzicale: o suită de elegii în care dorul se toarnă, ca într-un pahar înmiresmat al toamnei.
Iar cei ce apropie de paginile sale nu vor descoperi rigoarea cronologică a timpului ce se scurge spre moarte, ci mişcarea de fluviu somnolent a deltei ce caută tihna mării, spre a se reuni cu largul, de parcă tot ceea ce a fost explodează în amintirea noastră, ca o stea în eternă geneză.
Şi poate de aceea, privind spre trecutul din care venim, regăsim această stranie simultaneitate a visării, ca şi cum, prin mii de culoare, am putea reveni spre vârstele noastre ca spre nişte diorame încremenite în vitrina unui muzeu provincial – cristale suspendate în lichidul amniotic, particule ce vibrează la unison în adâncul unui ocean ce primeşte, matern, sufletele eliberate în fine de trupul ce le era doar povară.
Şi nu mai îmi pot imagina un alt drum decât cel ce duce, limpede şi înlăcrimat, spre anotimpul de doliu ce ne este dat : zâmbetele care ne încearcă sunt ecourile zâmbetelor ce dăruiau zilelor noastre frăgezimea unui fruct al primăverii, în vreme ce paşii noştri îi urmează pe cei ce, cândva, au răsunat în lumina unor altor zile, neispitite de dor.
Şi aştept fiecare noapte ca pe cea din urmă, sperând, poate, ca să nu mai urc spre dimineţile aspre, prins, pe vecie , în ţesătura stroboscopică a fantasmelor mele: departe de sunetul omenesc, tot mai aproape de claritatea psihedelică a glasurilor pe care le recunosc, ca prin transă, copleşit de fericirea regăsirii.
Şi aceasta este cea din urmă speranţă care ne mai este îngăduită, speranţa unui vis în care să ne zidim, ca într-o cameră din casa noastră de demult: prin ferestrele sale vom privi curgerea anotimpurilor ce cresc într-o singură toamnă fără de capăt, în vreme ce chipurile noastre vor oglindi această linişte din care moartea a fost izgonită.
Şi atingerile furate vor deveni îmbrăţişarea ce nu mai are sfârşit, iar cerul de noapte va invada ziua, colonizând firmamentul cu caligrafia sa nostalgică. Întorcându-mi privirea, te voi afla lângă mine, în timp ce trandafirii atinşi de mâna ta vor reînvăţa mişcarea delicată a îmmuguririi nostalgice : contopiţi cu grădina şi cu marea ce se hrăneşte din noi, ne vom îndrepta spre cei care au fost, ca o boare ce se pierde în aerul de larg al plajei unde cândva, de demult, atât de demult, un copil şi mama sa desenau jocurile inocente ale bucuriei lor.
