Am înţeles,împreună, în acest anotimp al doliului, că singurul scris care avea să mai dea sens vieţilor noastre, curgând de o parte şi de alta a liniei morţii, este cel în care dragostea şi amintirile noastre se strâng, timide şi delicate, ca nişte flori în ierbarul desuet al unui licean de demult.
Am înţeles, împreună, în acest anotimp al doliului, că toate cărţile pe care ochii mei aveau să le mai descopere se vor deschide către ochii noştri uniţi, ca şi cum toate mirările şi melancolia ar fi aparţinut unei fiinţe ce respiră dincolo de trecere, cu o respiraţie ce aduce împreună pe cei vii şi pe cei morţi, contopiţi în desenul arcadic al dorului care nu se poate stinge.
Am înţeles, împreună, în acest anotimp al doliului, că paşii care străbat pământul ferm al zilei nu se împlinesc cu adevărat decât în teritoriul de imprecizie şi de vis al reveriei, căci doar domeniul de unde al memoriei noastre ne mai dăruieşte mişcarea fluidă a împăcării cu timpul.
Am înţeles, împreună, în acest anotimp al doliului, că , în ţesătura de taste şi de cristale a calculatorului pe ale cărui clape bat mâinile mele, se află închis ceva din ceea ce ai fost tu cândva, asemeni unui abur pe care dimineaţa de toamnă îl presimte, un rest de sunete şi de culori, o amprentă plăpândă a trecutului din care venim, un rest parfumat desprins din scrisorile pe care le caligrafiau, visător, cei de demult, o fotografie spectrală a inimii noastre redusă la o singură inimă ce palpită în acest întreg electronic de sinapse, ca într-un labirint.
Şi poate de aceea ( mereu acest dubitativ al îndepărtării şi al nostalgiei) textul în care ne refugiem se iveşte, treptat, din visele noastre,astfel cum se eliberează în ecranul populat de semne: o carte ce nu are un plan,o carte ce nu are alt început decât moartea, o carte ce nu este îngrădită de pauze şi de punctuaţii, o carte ce se întinde asemeni unui cer destinat ochilor noştri, o carte ce ni se dezvăluie, zi după zi, noapte de noapte, ca o cărare pe care ne este dat să o urmăm.
Este acesta un text care îşi cuprinde propria sa dialectică, în afara limitelor pe care le trasează raţiunea stearpă : dincolo de uitare, dincolo de resemnare, o dragoste ca o stea luminează în neastâmpărul ei şi arde, imposibil de stins, aducând în magma cuvintelor noastre energia insaţiabilă a dorului ce izvorăşte, ca un fluviu de sânge din rana ce nu se poate închide, copleşindu-ne cu alergarea sa de unde marine.
Şi este acest text o monadă suspendată în oceanul amniotic al iubirii, cuprinzând pe cei care au fost şi pe cei care vor fi ei înşişi umbre şi duhuri: topiţi în pasta unui timp ce a suspendat cronologia, fiinţele prinse în rama acestei fotografii sunt luminate de straniul zâmbet al împăcării, de vreme ce angoasa despărţirii nu le mai poate încerca, niciodată.
Şi este acest text portretul în care trăsăturile noastre se contopesc şi se confundă, ca într-o infinită frază ne absoarbe în cadenţa ei, aşternută în ecranul maşinii ce ne este refugiu şi port, una cu cerul viselor pe care ochii noştri îl contemplă, în clipele de iradiere magnetică ale nopţilor noastre .
Iar literele cărţii noastre se adună între cristalele ce urcă spre suprafaţa mării de fum, chemare ce convoacă morţii noştri pierduţi, spre a ne înconjura cu tremurul lor de retină himerică, presimţire a patriei de umbre în care ne vom topi şi noi, în clipa cea din urmă, eliberaţi de teroarea morţii şi abandonaţi promoţiei de valuri, ca nişte albatroşi ce lasă în urma lor uscatul, cu ochii spre largul lichid, mai departe, tot mai departe, până la capătul de spume al lumii.
