În infernul nostru, digital şi aseptic, se intră prin uşa de metrou ce se deschide în faţa noastră,la fel cum pătrundea, cândva, în infernul milanez un anume Dino Buzzati. În infernul nostru, digital şi aseptic, flăcările şi setea de pucioasă au lăsat loc ordinii becurilor de neon: clipele ce se scurg aici sunt măsurate de ceasurile impersonale ale inteligenţei artificiale.
În infernul nostru, digital şi aseptic, nu există decât tunelurile ce duc, implacabil, spre alte tuneluri. Privirile celor de azi nu se mai înalţă spre un cer al damnării, căci dincolo de ei nu se mai află decât plafonul populat de sorii artificiali ai subteranelor. Pulsaţia lor hipnotică încadrează, impersonal, pe cei ce se îndreaptă spre nicăieri.
În infernul nostru , digital şi aseptic, forfota de cazne şi de trupuri a lăsat loc preciziei tehnologiei oarbe. Ţărmul pe care aşteaptă cei ce nu mai au speranţă este peronul ale cărui ecrane anunţă sosirea următorului vagon de metrou : aşteptarea curge întreruptă de vocea metalică ce picură din microfoane, ca o ploaie etanşă, de iarnă târzie.
În infernul nostru, digital şi aseptic, singurătatea atroce învăluie şi sfâşie trupurile cu gheare de harpie, zi după zi, în eternitate. Pe acest peron care anunţă doar alte peroane, nesfârşite, mâinile ce se întind nu mai pot întâlni decât văzduhul fetid al subteranei. Umbre interşanjabile, suntem parte din valul de aer împins către adâncul ce ne înghite.
În infernul nostru, digital şi aseptic,cuvintele au amuţit, iar singurele sunete care se disting sunt cele ale degetelor ce ating ecranele tactile. Aici, în profunzimea singurătăţilor noastre, telefoanele nu încetează să ardă, ca nişte focuri de mină :ele luminează chipurile şi încadrează paşii,ele trasează drumul pe care îl urmăm, cu fiecare mesaj şi cu fiecare pictogramă ce sosesc spre privirile noastre.
În infernul nostru, digital şi aseptic, memoria iubirii nu mai înseamnă decât ecoul care se stinge pe culoarele ticsite de trupuri alergânde. Aici tot ceea ce ne mai rămâne este ziua eternă în al cărei pântec suntem captivi, ca într-o monadă de sânge pulsând. Aici tot ceea ce ne mai rămâne este mişcarea de automat a corpurilor noastre şi pornirea, irepresibilă, de a merge mai departe, tot mai departe, ca şi cum energia care ne mişcă nu are saţiu, ca şi cum membrele noastre nu ar putea cunoaşte odihna, ca şi cum nu am fi decât un şir de inimi artificiale ce bat la unison, închise în recipientele etanşe ale coşmarului, purtând, fiecare, etichetele lor atent desenate.
În infernul nostru, digital şi aseptic, trecutul şi vitorul sunt topite în prezentul ce ne devoră cu limbile lui electronice, în aşteptarea vagoanelor ce poposesc pe peroanele de metrou : prezent umed ca o atingere ce urmează ploii, prezent fetid ca o presimţire de tunel infinit, prezent al uitării şi al mişcării eterne, prezent ce curge pe lângă noi ca o apă murdară, noroioasă şi flască.
Acesta este infernul dăruit celor care cred că singura viaţă este viaţă ce ni se scurge încadrată de ordinea de automat a uitării. Acesta este infernul dăruit celor care nu-şi mai pot aminti dragostea, pentru că nu au iubit niciodată. Acesta este infernul dăruit celor ce se scurg între minute, ore şi ani, goniţi de suflul paşilor grăbiţi şi amnezici. Acesta este infernul dăruit celor care suspendă perspectiva morţii, înfricoşaţi de oglinda în care se pot contempla, descoperind sfârşitul despre care aleg să tacă fotografiile lor perfecte, impecabile în dicţiunea lor pastelată.
Un infern digital şi aseptic, un infern al singurătăţii ce nu mai poate cunoaşte anotimpurile nostalgiei, un infern reciclabil, ca un ambalaj ecologic, un infern croit spre a cuprinde nefericirea densă şi aspră, un infern de zile şi un infern de nopţi: şi în acest infern pătrundem, spectrali, prin porţile de metrou, la fel cum pătrundea, de demult, un anume Dino Buzzati în domeniul iadului milanez.