Istoria unui bănuț

Cineva îmi spunea că pentru a fi un bun părinte este important să te raportezi la propria ta copilărie. Aserțiune nu știu cât de adevărată, având în vedere că în epoca modernă copilăria celor trecuți de o anumită vârstă pare dintr-un alt film, în care doar își amintesc personajul copilăriei dar nu pot rezona cu el. Posibil ca, mai mult decât în alte perioade istorice, progresul tehnologic combinat cu schimbările de regim politic să fi căscat un hău cosmic între generații, încât indivizii să nu se mai regăsească.

Câțiva colegi de școală din Râmnicu Vâlcea au încercat să-mi stimuleze simțurile nostalgice. Găsindu-mă pe o anumită rețea de socializare, mi-au trimis o fotografie de grup veche de peste 30 de ani, de la ceremonia intrării în rândul pionierilor. Stăteam cu toții ghemuiți pe patru rânduri (ca sa intrăm în cadru) pe treptele din fața școlii. Noi, băieții, că deh fetele aveau prioritate, abia ne vedeam scăfârliile de după umărul colegelor noastre mult mai înalte. Eram toți în alb la chip și cămașă încât, dacă poza ar fi fost alb-negru, s-ar fi văzut doar cravatele. De altfel era tot ce conta în poza respectivă iar noi eram făloși nevoie mare de această bucată de pânză care, așa cum ni se spunea, avea culoarea roșie de la sângele eroilor. Ulterior a devenit un accesoriu neprietenos, ca și matricola de altfel, fără de care nu puteam intra în școală. Dar să nu anticipăm. 

Una dintre cele mai mari trăsnăi ale mele, care a depășit granițele școlii prin repovestiri care de care mai înfloritoare, este legată tocmai de această matricolă. Periodic se făceau controale de ținută la intrarea în școală, iar matricola și cravata erau punctele cele mai sensibile. Evident, când se întâmpla acest lucru, coada la intrare se întindea pe mai multe sute de metri. Nu aveam chef să particip la acel imens cordon uman, dar pesemne că figuram și cu ceva probleme de ținută, astfel că m-am gândit la un subterfugiu. M-am dus prin spatele școlii unde știam că sunt geamurile clasei noastre de la parter. Înăuntru, elevul de serviciu purta o cârpă roșie pe braț, inscripționată, de parcă ar fi fost copil de trupă în gărzile patriotice. I-am făcut semn și l-am rugat să deschidă geamul pentru că se îneca în praful ce se ridica dintre bănci. Un ochi de geam lat cam cât un manual era singurul pe care-l putea deschide dar suficient pentru mine să mă cațăr pe pervaz și să mă trag înauntru. Nu mai țin minte dacă elevul de serviciu m-a turnat la învățător sau m-am lăudat eu singur către colegii ce începuseră să sosească în clasă, după ce au îndurat supliciul statului la coadă. Cert este că învățătorul, domnul Ivănescu, a aflat la prima oră de isprava mea, iar de aici până să afle părinții nu mai era decât un pas. Din fericire, tata a luat întâmplarea ca pe o glumă bună și m-a ferit de pedeapsă.

 Întâmplarea nu este lipsită de relevanță. Dacă mi-a fost de ceva oroare pe vremea lui Ceașcă, au fost cozile. Și slavă Domnului că erau cozi la orice, dar nu prea am avut parte de ele. Farmacista de maica-mea când pleca la cumpărături lua în sacoșe și două-trei pachete de vată. Valută forte într-o perioadă în care femeile erau cele mai disprețuite și înjosite făpturi ale regimului comunist. Erau bune doar să facă copii, cât mai mulți copii, fără să li se asigure măcar condițiile minime de igienă personală. Când se primea marfă în farmacie, instantaneu se forma o coadă de sute de persoane. Iar toată marfa era vreo doi saci de vată. Ca să nu se calce în picioare femeile la coadă, nici nu se mai deschidea farmacia iar vata si-o împărțeau angajatele între ele. Așadar, mama mergea la cumpărături cu două-trei pachete din prețiosul bumbac și se întorcea cu sacoșele ticsite. Într-o epocă în care promiscuitatea era la cote înalte, fiecare se descurca cum putea. Cu alte cuvinte, recunosc, am fost un protejat al sistemului de pe urma plantei mediteraneene. 

Dar să revenim la fotografia noastră. Colegii care mi-au trimis-o, ca și când n-ar fi fost de ajuns (ca să ma compromită!), au menționat în dreptul fiecărui personaj iniţialele numelui. Recunosc că din străfundurile memoriei îmi soseau greoi jumătăţi de nume pentru o bună parte dintre ei. Dar la foarte puțini mai întrezăream în fotografiile de acum copilul de atunci. Fac și o destăinuire mai puțin elegantă. Am constatat ca avem o fostă colegă stabilită în Statele Unite și am intrat pe profilul ei. Am găsit câteva poze pe care le credeam ale ei dar parcă nu semăna cu ce știam eu. Măi să fie, mi-am zis în gând, chiar așa de mult să te transforme America? Dar în scurt timp m-am lămurit, ceea ce văzusem era fiica iar colega mea … mama. Am avut un șoc, de parcă uitasem ce vârstă am. 

 Recunosc, dragi colegi, că ceea ce v-ați propus ați reusit. După atâtea gânduri navetiste între trecut și prezent parcă am început să resimt un fior melancolic. Căutând prin cufărul cu amintiri mi-am propus să nu rămân dator și am găsit… un banuț (foto). Un bănuț primit în urmă cu 30 de ani de la fosta mea colegă Claudia. Pe vremea aceea eram pasionat de colecții numismatice cu monezi de pe alte meleaguri, pasiune deloc ușoară având în vedere orizonturile luminoase dar impenetrabile ale Epocii de Aur. Evident că prima zestre de monede a fost din fostele state comuniste. Iar când am aflat că tatăl Claudiei e plecat „afară” cu un contract de muncă, n-am ezitat să-i cer o favoare. În fond ar fi fost piesa mea de rezistență. De curând am povestit cu Claudia pe internet despre acel episod. Eram convins că o surprind, că nu mai ține minte contextul, întrucât ce era important pentru mine și pasiunea mea reprezenta un fapt banal pentru ea la dimensiunile unei zile. Darămite după atâția ani! Nici eu nu mai știam dacă mai am acea ”piesă” rară dar m-am dus la cutiuța cu amintiri și am găsit-o. O monedă de 20 centavos emisă de Republica Ecuador în 1978. Pe vremea aceea, nu mulți români călătoriseră prin țările de unde ne veneau banane o dată pe an, în preajma sărbătorilor de iarnă, iar mândria mea era cu atât mai mare.

Ceea ce s-a dorit un „remember” vesel  prin această întâmplare, nu prea s-a potrivit. Am aflat cu această ocazie o veste tristă. Banalul bănuț a căpătat o altă semnificație pentru că persoana care l-a adus în țară, a trecut în altă lume. Condoleante Claudia! Acestă monedă reprezintă acum simbolul unei legături peste timp cu tine și tatăl tău. Vei vedea când ne întâlnim că moneda a rămas la fel, nu s-a schimbat deloc. Noi, însă, am mai ”ruginit” puțin.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *