- Pentru că ne face bine s-o citim.
- Pentru că, asemenea personajelor ei, nu vrea nimic de la nimeni (nici măcar de la ea) şi pentru că urăşte băile de mulţime.
- Pentru că, în cărţile ei, prinde lumea din gesturi mărunte, din oameni cenuşii, la care altul nu ar găsi nimic de observat, iar acest lucru nu le reuşeşte decât scriitorilor adevăraţi.
- Pentru că nu cântă fals la claviatura realităţii, nu greşeşte niciodată notele. Iată o frază: « Ochii lui căprui, neliniştiţi, îi aminteau lui Stere de un cocker, Guţă, care murise de viermi intestinali. »
- O preţuim pentru că, în buna traduiţie optzecistă, e maestră a prozei scurte, dar fără a fi şi textualistă, şi pentru că ştie exact când sau unde să încheie o povestire.
- Pentru că scrie puţin, dar bine, adică invers decât foarte mulţi dintre contemporanii ei.
- Pentru că prozele ei au trecut proba timpului. Scrise acum 20-30 de ani, rezistă perfect « la o nouă lectură ». Asta pentru că nu a mizat totul, ca alţii, pe limbajul esopic şi pe jumătăţi de adevăr.
- Pentru personajele ei feminine, care seamănă cu aisbergurile: nu în privinţa temperaturii (au o bună combustie), ci în privinţa a ceea ce poate fi văzut şi cunoscut din ele.
- Şi ne place mult că femeile din proza ei, pe unde trec, fac curăţenie, la propriu.
- Şi că cele mai importante personaje nu-şi fac confidenţe.
- Ne miră cuvintele profetice din finalul Fototecii (p. 172). « Ce-o să fie aici ? », întreabă Coca, iar cineva îi răspunde. « D-apăi ce să fie, tăt ce-o fost […], numai cu alte văpseluri ». Este ideea eminesciană din Glossă, « toate-s vechi şi nouă toate ». Exprimă o lipsă genetică de iluzii, care nu-i aparţine doar Amaliei-Coca-Fototeca, ci şi, îndrăznesc să spun, autoarei înseşi. Şi totuşi, ştiinţa bucuriei o au amândouă.
- O admirăm pentru Iulia din Iulia în iulie: cine şi-ar mai lua ca personaj principal, ca zână care suceşte minţile bărbaţilor, o femeie de serviciu, cu găletă, mătură şi mop?
- O admirăm pentru cum încărunţeşte, ca o blondă ce este, discret, pe neobservate. În povestirea cu acest nume, Cum încărunţeşte o blondă, apare ideea unui « panta rhei » care face ca viaţa să ţi se scurgă printre degete, tot discret şi pe neobservate. (Ne-ar interesa şi cum încărunţeşte o brună, dar presupunem că răspunsul e « tăt aşa, dar cu alte văpseluri ».)
- Nu putem să nu fim tulburaţi şi amuzaţi la, de pildă, o scenă de spital, în care o pacientă îşi face griji pentru colega de salon, doamna Vulpe, că ar putea fi trezită de un corb şi îl alungă: « Ai o voce groaznică, să nu cumva să croncăni, că mi-o trezeşti pe doamna Vulpe. Huşş! »
- O admirăm pentru paginile de externe din România literară, unde a lucrat 38 de ani, şi pentru toate textele nesemnate publicate de-a lungul anilor aici. Ar trebui să le strângă în volum!
- Ne bucurăm că, pastişând titlul ei, Fototeca, tot la România literară exista un dulap cu sticle de băutură numit Sticloteca. (De notat că era mereu plin, pentru că nu aveam cine ştie ce băutori, în redacţie).
- Şi, apropo, beţivii din proza ei sunt de la înspăimântători la foarte simpatici : « Unii chiar mi-au fost dragi, ca meseriaşul […] care s-a oprit în faţa mea şi cu o mână la şapcă, mi-a zis : « Servus bă, că sunt ca napu ». Sau, un altul, de care cineva se împiedică : « Ptiu, bată-te zbenghea, mă speriaşi !, bine c-ai picat că n-aveam cu cine să gat fiola ».
- Îi suntem recunoscători pentru cadourile artizanale pe care le inventează pentru prieteni, însoţite de precizarea: Unicat mondial! Şi pentru răbdarea cu care-şi ascultă interlocutorii, chiar când ar avea lucruri mai bune de făcut, şi pentru răbdarea cu care corectează manuscrise.
- Ne amuză să ştim că, la facultate, criticul Alex. Ştefănescu copia după ea, şi ne place să-i auzim, la telefon, opiniile sarcastice sau entuziaste. Şi să-i citim recenziile din Formula As, la obiect, mai bune decât multe cronici din revistele de specialitate.
- O iubim pentru că nu s-a grăbit să-şi înlocuiască motanul, cel care avea tot atâtea nume câte zile a trăit (ceea ce nu-i provoca, însă, crize de identitate).
- Şi pentru că ea însăşi, a semnat întotdeauna, conform promisiunii făcute tatălui, cu acelaşi nume: Adriana Bittel. A şi B, primele două litere ale alfabetului.
- O iubim pentru că ştie să plângă când plângi, fără să mai întrebe de ce.
- O iubim pentru că mai mult decât să plângă îi place să râdă.
- Şi pentru că mai mult decât să râdă, îi place să stea în cuibul casei şi să-i citească pe alţii. Cât despre noi, ne place s-o citim pe ea.
La mulţi ani, Adriana!
Ioana Pârvulescu
La Bookfest, anul acesta, Doamna Adriana Bittel şi-a lansat două cărţi: Cum încărunţeşte o blondă şi Fototeca. Pentru că pe 31 mai este ziua ei de naştere am reluat aici ce am citit la lansare.
