Comunismul: istoria nostalgiei, nostalgia istoriei?

Cuvîntul „nostalgia” are la bază două rădăcini greceşti, chiar dacă el nu provine de fapt din vechea Grecie. Este vorba de NOSTOS – a privi înapoi, peste umăr – şi ALGIA – durere persistentă, difuză.

Nostalgia  este un cuvînt pseudo-grecesc sau, de ce nu, „nostalgic grecesc”. El a fost inventat de doctorul militar Johannes Hofer în jurul anului 1700 şi utilizat pentru prima dată în teza de doctorat a acestuia, susţinută la Universitatea din Basel.

Despre ce este vorba, mai exact? De-a lungul secolelor XVI-XVIII, Elveţia a fost o ţară furnizoare de bone şi mercenari (soldaţi plătiţi). Acest fapt a lăsat nenumărate urme în literatura şi arta europena. Doar două exemple alese printre proverbele limbii franceze: „pas d’argent, pas de Suisse” (nu ai bani, nu ai elveţieni – adica nu ai mercenari imbatabili..) şi „boire un Suisse” (mai greu de tradus: a bea de unul singur, o izolare voluntară). Mercenarii elveţieni erau cei mai fideli mercenari, ei se sacrificau pînă la ultimul în apărarea seniorului care îi plătea. Scump îi plăteau, iar ei era conştienţi de „calitatea serviciilor”, cum am spune astăzi.

Cu toate acestea, neînfricaţii mercenari helveţi, maşini de luptă veritabile, se „defectau” pînă la punctul de a dezerta sau a intra într-o neagră tristeţe şi inactivitate atunci cînd traversau cîmpii (păşuni) înverzite pline cu vaci la păscut sau, mai grav, atunci cînd auzeau sunînd pe culmile înzăpezite ale munţilor pe care îi străbăteau zgomotul buciumului (Alpenhorn-ul, cum este el denumit în limba germană). Aruncau armele şi armurile şi plecau „de-a dreptul prin grădini” spre ţara mama, după cum spunea Badea Cârţan atunci cînd a fost întrebat de gazetarii din Peninsula cum a făcut călătoria pe jos de la Abrud la Roma.

bizar

Hofer indică şi identifică în nostalgie o cicatrice a sufletului, dată de imposibilitatea întoarcerii în patria iubite. Este o boală gravă, letală, care necesită prezenţa medicului de urgenţă. În lipsa locului natal, pacientul se stinge şi moare pe picioare, fără ca cei din jur să înţeleagă prea bine despre ce este vorba. „S-a stins dorul lui / al ei” sau de „dor de casă”, am putea spune în limba română.

Teoriile lui Hofer cu privire la puterea patogenă a ideii de patrie la un expatriat (ideea de „expat” există deci încă din secolul al 17-lea!) au un mare succes în epocă, apar piese de teatru şi poezii centrate în jurul ideii de nostalgie. În lumea medicală însă, el cade în desuetudine la jumătatea secolului al 19-lea, atunci cînd medicina bazată pe „igiena sufletului” dispare şi ea din sfera preocupării ştiinţifice. Termenul de nostalgie rămîne însă bine ancorat în limbajul curent, nu doar în cel ar artelor şi ştiinţelor. Aşadar, contrar a ceea ce am fi tentaţi să credem la o primă vedere, nostalgia îşi găseşte rădăcinile în practica medicală şi nu în istorie, poezie sau politică.

În timpul ei de glorie, atunci cînd Hofer îşi susţinea teza sa de doctorat în faţa unui juriu sever, plin de erudiţie, se credea ca nostalgia era o boală tratabilă. Hipnoză, lipitori împotriva sîngelui în exces, opiu – toate erau bune pentru a uşura suferinţele bolnavului. Dar cea mai sigură cale de vindecare era întoarcerea acasă, în Alpii plini de miresme, cu aer tare şi îmbătător. Atingem aici unul dintre aspectele cele mai paradoxale ale nostalgiei. Nostalgia = întoarcere acasă. Dar ce facem cînd acest „acasă” nu mai există, fiind imposibil de atins – copilăria sau regimul comunist, de exemplu? Putem să ne fabricăm un teritoriu imaginar în care să ne vindecăm de nostalgie?

„Nostalgia este fiica mai mică a melancoliei”. Afirmaţia îi aparţine eruditului helvet Jean Starobinski, care consacră o carte nici mai mult nici mai puţin decît subiectului „tratării melancoliei” de-a lungul istoriei, în 1961.

După dificultatea definirii nostalgiei, iată-ne deci aruncaţi în căutarea etimologiei, sursei primare a melancoliei. Hippocrate spune că atunci cînd teama şi tristeţea persistă prea mult timp în sufletul omului, avem de-a face cu o stare melancolică.

Pentru Robert Burton, cel care îşi propunea în 1651 să facă o „anatomie a melancoliei”, analiza acesteia din urmă nu trebuie să ignore dimensiunea filozofică a existenţei. „Melancolia”, spunea Robert Burton, „vede lumea ca pe un teatru condus de destine capricioase, năstruşnice chiar. Nimic nu este previzibil.”

Cît despre melancolic…este vorba de un tip uman, special. Îl recunoaşteţi uşor, deoarece există chiar şi o poziţie a melancolicului: capul uşor aplecat, sprijinit de două degete ale mîinii stîngi, privirea fixată într-un punct abstract pe la jumătatea cîmpului vizual. Melancolicul – şi sunt convins că aveţi melancolici în anturajul dumneavoastră de prieteni sau în familia voastră sau sunteţi, fără să ştiţi, melancolici – trebuie să fie în orice clipă încurajat, înveselit. Sentimentul valorii sale şi al importanţei trebuie reamintit periodic. Pentru un melancolic profund, gîndirea şi simţirea, spiritul şi materia, sufletul şi trupul sunt mereu în conflict. *** Spre deosebire de melancolie, care a fost multi timp percepută ca apanajul spiritelor superioare (poeţi, filosofi, regi şi regine), nostalgia este deci un fel de „coborîre în grad” a melancoliei. Nostalgia este o melancolie democratizată, accesibilă şi soldaţilor, bonelor şi liceenilor care-şi părăsesc casa părintească pentru a merge la studii înalte.

Melancolia (şi, în subsidiar, nostalgia) NU este însă acceptată în religia creştină. Un creştin nu are voie să se îndoiască de Adevăr. În „terapeutica maladiilor spirituale”, trebuie să se distingă între bolile sufletului şi cele ale corpului. Şi, după cum Dumnezeu o ştie, este greu de distins între unele şi altele.

bizar

Cine sunt melancolicii? Pentru Elisabeth Roudinesco, una dintre vocile cele mai autorizate ale psihanalizei mondiale,  tenperamentul melancolic se întîlneşte la următoarele grupuri sociale: „marii mistici, la revoluţionarii  mereu în căutarea unui ideal imposibil de atins„ şi, atenţie, „la anumiţi creatori din domeniul modei, al industriei spectacolului şi a publicităţii, mereu în căutarea unei depăşiri a sinelui”, după cum se exprima dna Roudinesco, în al său „Dicţionar de psihanaliză”, ediţia 1996.

Părinţii Bisericii au inventat un nume pentru această formă specială de nostalgie manifestă în domeniul religios: i-au spus ACEDIE. Este dificil să dăm o traducere exactă acestui cuvînt: ar fi vorba de un ceva, o stare de spirit situată la jumătatea distanţei dintre plictiseală şi deznădejde. Acedia, formă rafinată de nostalgie, este dominată de o instatisfacţie vagă, dar generalizată.  Omul care cade în capcana acediei nu mai simte plăcere pentru nici o activitate, găseşte lumea fadă, insipidă. Acedia slăbeşte omul, atît în spirit, cît şi în trup. Evagrie Ponticul, unul dintre Părinţii Bisericii, spune că omul atins de acedie „îşi doreşte cu ardoare să plece spre alte locuri unde poate găsi ceea ce are nevoie”.

Acedia mai poartă un nume – călugării îi spun „demonul amiezii”. Este un diavol foarte insistent, conştient de puterea sa asupra sufletului omenesc. Apare în general la orele amiezii, timpul siestei. Existenţa apare ca fiind inutilă, nu mai există planuri de viitor. Sinele interior se închide într-o carapace mută şi refuză să mai comunice cu exteriorul. Este ceea ce Sfîntul Ioan Cassian denumea ca fiind „stingerea vocii sufletului”. Tot el propune ca tratament pentru această teribilă boală a sufletului „extirparea acesteia din străfundurile eu-lui. Dacă omul o recunoaşte ca boală, el poate obţine apoi pacea sufletului”.

Soarele roşu. Încercare de explicare a nostalgiei comunismului

Am făcut aceasta expunere teologică pentru a lansa o provocare: una dintre principalele dificultăţi de a vorbi despre „nostalgia comunismului”, cel puţin la nivel individual, constă în faptul că ea, nostalgia, este îngropată în straturile cele mai adînci alesufletului. La urma urmei, cîţi dintre nostalgici acceptă ideea că regretă comunismul? Iar dintre puţinii care acceptă (şi se acceptă ca atare), cîţi pot face publică opţiunea lor?

bizar 90

După cum spuneam, nostalgia părăseşte încetul cu încetul domeniul medical pentru a se insinua profund şi durabil în viaţa societăţii.  În secolul al XIX-lea, „secolul naţionalităţilor”, nostalgia contribuie la emergenţa conceptelor de patriotism şi spirit naţional. Românii, de pildă, sunt mîndri că sunt „urmaşii Romei” şi în acelaşi timp nostalgici după grandoarea niciodată egalată a întemeietorilor şi a marilor figuri istorice care s-au succedat de-a lungul vremii la cârma celor două principate, Moldova şi Valahia.

Încep să se simtă, încetul cu începtul, caracteristicile nostalgiei moderne, dacă îmi este permisă această expresie. Nostalgia modernă este un fel de doliu difuz al imposibilităţii unei întoarceri într-un trecut mitic, pierderea definitivă a unei lumi pline de farmec, cu norme şi limite bine trasate. Nostalgia omului  modern este bazată pe pierderea unităţii edenice, paradisiace, dintre spaţiu şi timp. Nostalgia este căutarea unei destinaţii spirituale, deopotrivă pentru trup şi suflet. Iată o posibilă explicaţie a multiplicării reclamelor cu referinţă la „bunele obiceiuri” şi tradiţii de altădată, cînd smîntîna se făcea în oale de lut, iar iaurtul nu era servit în forme de plastic.

FUNCŢIILE NOSTALGIEI. Printre nenumăratele funcţiuni ale nostalgiei, am încercat să fac o ierarhizare a acestora-

1.Nostalgia ca antidot al schimbării. Pentru mulţi gînditori, modernitatea este sinonimă cu „declinul”. Timpul apare ca un factor de regres şi de uitare, în timp ce căutarea autenticităţii originare orientează fundamental gîndirea: după cum spunea şi Heidegger – „omul modern trăieşte un exil atît de profund încît nici măcar nu este conştient de acesta, devenind în mod fundamental nostalgic”.Nu ştiu dacă „creativii” din firmele de publicitate ţin cont de gîndirea lui Heidegger. Dar ştiu în mod cert că ei simt faptul că autenticitatea  structurează vinderea unui produs, constituindu-se într-un veritabil „fir roşu” al gîndirii, atît al creatorului de publicitate, cît şi al consumatorului.

Julia Kristeva, istoric şi psihanalist francez, ţine să atragă atenţia asupra legăturii existente între nostalgie şi timpurile de criză, într-o carte cu un titlu superb: „Soarele negru: depresie şi melancolie”. „În perioadele în care se prăbuşesc idoli religioşi şi politici, epocile de schimbare a societăţii în ansamblu sunt foarte propice gîndirii negre. În timp de criză, melancolia se impune,  se împrăştie, crează propria arheologie, propriile reprezentări ale puterii şi trecutului”. Vă invit să regîndiţi, fie şi pentru o clipă, toată producţia şi invazia de filme româneşti de dinainte de 1989, la care contribuie nume majore din mass-media românească. Dincolo de apelurile la „bun simţ” şi la „normalitate”, ce altceva decît o reprezentare melancolică a trecutului sunt aceste serii de filme, cărţi şi muzică?

Tot Julia Kristeva lansează o idee îndrăzneaţă în ce priveşte posibila legătură dintre apartenenţa religioasă a unui popor şi felul de nostalgie pe care acesta îl practică în momente de criză. Nascuta in Bulgaria, obişnuită deci cu cultura ortodoxă a memoriei, Kristeva vorbeşte de „dimensiunea matriarhală a Ortodoxiei, caldă şi învăluitoare, care sare în ajutorul individului în momente de criză. În momentele sale de îndoială, orice depresiv devine filozof”, încheie Julia Kristeva pledoaria sa în favoarea acceptării melancoliei, aşa cum este ea.

2.Nostalgia, substanţă a creatorului şi a creaţiei.  Nostalgia a furnizat şi continuă să furnizeze opere de artă care nu sunt reductibile la „sublimarea” cerută d spiritul fiecărui artist. Nostalgia are potenţia artistic colectiv, nu doar individual – iată de ce este atît de căutată de către creator. Prin nostalgie, îţi depăşeşti ego-ul de artist, pentru a modela lumea proiectînd-o într-un trecut obsesiv.

Unul dintre creatorii care a înţeles poate cel mai bine potenţialul artistic al nostalgiei este St.John Perne, Premiul Nobel pentru literatură în 1960.

St.John Perse spune că cel mai bine înarmat să înţeleagă un „obiect” atît de greu ca nostalgia este poetul sau filosoful. „Poetul are harul de a percepe nu doar o realitate descriptivă, adică aparenţele externe ale lucrurilor, ci şi specificitatea fiecărui fenomen, a naturii sale profunde”.

Aici fac o mică paranteză pentru a vă spune că personal sînt convins că cei mai bine „înarmaţi”, cei mai dotaţi pentru a înţelege criza profundă prin care trecem sunt poeţii şi scriitorii. Numai că ei au fost ignorati, aruncaţi de lumea modernă în uitare prăfuită sau, în cel mai bun caz, în reviste pe care stă scris „societatea civilă”.

Netrăind în imediat, artistul şi poetul îşi pot permite să se joace cu acesta, luînd timpul însuşi ca resursă. Odată admisă ireversibilitatea timpului, putem accepta ideea că nu se pot recîştiga paradisurile Occidentale. Dar putem recîştiga cel puţin un spirit original, cît mai apropiat de trecut în Timp.

Intrăm acum într-una din problemele cele mai spinoase ale intelegerii fenomenului: prezenţa nostalgiei în publicitate. Nu voi face acum teoria (ultra?)postmodernismului în care trăim cu toţii. Una dintre caracteristicile acestuia ese comprimarea spaţiului şi timpului. Or, această compresare docilă a binomului spaţiu-timp este tot ce poate conveni mai bine temperamentelor nostalgice, returul, întoarcerea în trecut fiind astfel considerabil uşurat.

Singura carte pe care am găsit-o cu privire la utilizarea nostalgiei în marketing aparţine unei americance, Cristina Goulding – „Time, Space and the Market”, New York, 2003. În viziunea acesteia, nostalgia este o parte din experienţa fiecăruia dintre noi, o reacţie împotriva prezentului şi a tiraniei modelor şi curentelor actuale. În contextul publicitar, nostalgia este „o cale creativă de a da noi sensuri şi înţelesuri unor experienţe personale”. Iar unul dintre efectele perverse ale utilizării trecutului în publicitate, adaug eu, este acela că subiectele melancolice sau nostalgice au o mare capacitate de a ne ataşa de obiecte, dar, atenţie, ca obiecte pierdute. Se produce astfel o dublă decontextualizare: pe de o parte, ne arată obiecte memoriale clasice (cum ar fi Volga, ciocolata cu rom, salamul tip”Gostat”) scoase din contextul lor social şi istoric; pe de altă parte, consumatorul unei astfel de reclame îi plasează mesajul în funcţie de vîrstă, experienţă de viaţă, etc.

Se creează astfel la final o relaţie imaginară cu obiectul, apropiată astfel de acea „satisfacţie melancolică” despre care vorbeşte Sigmund Freud în celebra sa lucrare „Doliu şi melancolie” din 1917.

Putem afirma că reclame de felul celor cu Pegas sau cu ciocolata cu rom nu sunt altceva decît parodii în imagini. Orice parodie permite libertăţi de expresie şi ambiguităţi dorite pe care o povestire clasică (un istoric, de exemplu) nu şi le poate permite. Dar substanţa, natura rămîne în acest caz tot nostalgia şi arată că aceasta din urmă are o mare putere de reproductibilitate vizuală, fie chiar şi prin stereotipuri.

În loc de concluzie: de ce este greu să vorbim despre memoria comunismului astăzi?

  1. Pentru că ne este greu să acceptăm existenţa unei „nevoi memoriale” din partea celor care nu au posibilitatea sa contribuie la constructia unei memorii „publice” a comunismului.
  2. Pentru că trebuie depăşită ideea că memoria „fericita” comunismului ar fi o „falsificare a trecutului”; fenomenul este în realitate mult mai complicat.
  3. Pentru că memoria este un loc de întîlnire şi, în fine, pentru că trebuie acceptată prezenţa nostalgiei.

Sunt curios care va fi memoria comunismului românesc la 100 de ani de la căderea acestuia, care vor fi actorii memoriali, felul în care ne vom aminti, monumentele dedicate acestuia etc. Din fericire, nu voi mai fi acolo pentru a mărturisi.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *