Înainte de a deveni teritoriile dezolate copleşite de masa umană a sclavilor interşanjabili, oraşele acestei ţări au fost inimile bătând ȋn cadenţa paşilor celor care alunecau, timid, pe străzile lor, atinşi de vântul ce ducea mai departe surâsurile lor stângace: anii se ȋnscriau ȋn zidurile caselor lor, ȋn vreme ce peste cerul lor modest se arcuia un senin al melancoliei.
Iar Focşani, cel care a murit şi care nu mai este decât o colecţie spectrală de voci, cuprinde ȋn urna anilor săi silueta graţoasă a unui teatru ivit din trudă, speranţă şi sacrificiu: conturul său are alura sepia a unei ilustrate de demult, aşternută cu grafia scrisuului ce ȋntâmpină amurgul, saturat de nostalgie.
Şi este acest teatru ( un teatru care nu a cunoscut tihnă, ci doar ȋncercarea unei istorii agreste) fereastra prin care putem zări, fugar, mişcarea graţoasă a unui alt timp: culorile şi glasurile se unesc, sinestezic, ca ȋntr-o elegie provincială, spre a convoca puterea delicată a tradiţiei ce ȋnseamnă punte şi regăsire.
Iar atunci când tăcerea se va fi ȋnstăpânit peste scenă, culise şi culoare, ȋnsuşi nimicul va domni, suveran, peste ceea ce a luminat şi strălucit, cândva: un nimic din care nu se va mai ridica, niciodată, murmurul delicat ce acompaniază ridicarea de cortină, ca o unduire de val.
Iar teatrul va fi doar mormântul trecutului despre care nu ne mai putem aduce aminte, o piatră tombală al cărei scris este de nedesluşit ȋn negura vrenii.
Şi un Focşani simbolist se va pierde, visător, ȋn coturile sale catifelate , ocrotit de timpul ce nu mai cunoaşte căderea, de parcă un septembrie etern s-ar intinde dincolo de margini, asemeni unei peisaj imprecis suspendat ȋn lichidul de cleştar al ȋndepărtării noastre.
