Interviu Radu Pavel GHEO: Viața oricărui om, a tuturor oamenilor, poate fi un roman

Interviu exclusiv Lapunkt Radu Pavel GHEO – Cristian Pătrăşconiu

Cristian Pătrăşconiu (C.P.): Ai spus cîndva „Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a”. Şi, după o perioadă neromânească, ai revenit în ţara ta natală. A meritat? Pentru scriitorul care eşti, a meritat această reîntoarcere?

Radu Pavel Gheo (R.P.G.): Pentru scriitor a meritat. Pentru făptura socială care sînt, așa cum sînt, nu. Atunci cînd Alina și cu mine ne-am întors, aveam un entuziasm și niște speranțe care astăzi mă și miră. România ni le-a măcinat, an după an, încetul cu încetul: mai întîi entuziasmul, apoi și speranțele. Acum am obosit și nu mai cred într-o normalizare a vieții de la noi, cel puțin nu pentru generația mea. Și nu văd șanse mari nici pentru cea viitoare. Doar dacă nu se întîmplă o minune. Altfel, România e un stat fragil, la doi pași de statutul de stat eșuat, și numai norocul de-a fi fost primiți în Uniunea Europeană ne mai ține departe de prăpastie.

După ce m-am întors din America, în ultimii zece ani am avut ocazia să călătoresc sau să stau ici și colo prin Europa, prin vecinătatea apropiată sau îndepărtată, și am văzut mai clar ce ne desparte de ei. Între – să zic acum – unguri, croați, cehi, pe de o parte, și Occidentul dezvoltat, pe de altă parte, e o diferență de cantitate, ce se poate recupera sau cel puțin atenua. Între noi și Europa Occidentală e o diferență de calitate, mentalitară, care e greu de recuperat. Poate chiar imposibil. Din punctul ăsta de vedere, apropii România mai degrabă de Moldova și Rusia decît de, știu eu, Germania sau Polonia.

Radu Pavel Gheo banner

Dar ca scriitor a meritat (așa cum și pentru un scriitor rus merită să scrie în Rusia și despre Rusia, fiindcă are ce). E aici și ceva paradoxal, aproape pervers. Toate statisticile, în afară de cele măsluite de instituții ale statului, arată că în România sînt din ce în ce mai puțini cititori. Gîndește-te numai că mai bine de trei sferturi din populația țării stă în localități fără librării, iar despre bibliotecile orășenești sau sătești nu știu ce să zic. În mod sigur nu se compară cu cele americane, chiar și din cel mai amărît orășel de rednecks. În odiosul regim comunist eu am ajuns să descopăr mulți clasici ai literaturii universale absolut din întîmplare, în anii de gimnaziu. La mine acasă nu prea existau cărți, așa că împrumutam de la biblioteca sătească cîte cincisprezece-douăzeci de volume deodată, așa, de-a valma, și așa am dat și de Mark Twain, și de Cervantes, și de Balzac. În orășelul cel mai apropiat de mine, Oravița, erau două librării. Mai încolo, în Reșița erau vreo cinci, plus un anticariat. Astăzi nu știu cîte asemenea librării mai există. Sau biblioteci sătești. Sper să fi supraviețuit măcar o parte din ele, cu cărțile rămase din anii 1960-1970.

Partea optimistă, la care parcă nu mai ajung, e aceea că puținii cititori români sînt în mare parte cititori foarte competenți, pentru care lectura e o nevoie intelectuală autentică și care știu să se delecteze cu o carte și să-i descifreze și părțile mai ascunse. Pentru ei merită să scrii la cel mai înalt nivel pe care îl poți atinge ca scriitor. E o provocare și, dacă lucrurile merg bine, e și o satisfacție imensă. Uite, de exemplu, după ce am publicat Noapte bună, copii!, am citit pe diverse bloguri analize sau comentarii în care mulți dintre cei care citiseră cartea descopereau, ca niște critici profesioniști, conexiuni, aluzii, sugestii, adică toate lucrurile pe care le întrețesusem în poveste. Și le strecurasem acolo exact pentru plăcerea cititorului de a descoperi și ce e dincolo de simplele aventuri ale personajelor, plăcere pe care o simt și eu cînd citesc o carte. Fiindcă asta e literatura. Iar asta se poate face în România la cel mai înalt nivel. Se vorbește uneori despre scriitori care și-au prostituat scrisul ca să fie mai vandabili. Azi, în România, nici dacă ai vrea, nu poți face asta. Drepturile de autori sînt întotdeauna mici, adică proporționale cu vînzările de carte. Banii aceia puțini reprezintă însă altceva pentru mine: recunoașterea mai mult decît simbolică a valorii – a prețului – scrisului. Poate că nu-i mare lucru, e mai mult o amăgire, o satisfacere a orgoliului propriu, dar e importantă. Cititorii sînt importanți. Faptul că se citește în general puțin e un păcat al societății românești, mai degradată decît aș fi crezut acum zece ani, dar cititorii buni, pasionați, nu lipsesc.

Mai simplu spus, eu nu m-aș fi simțit împlinit dacă n-aș fi scris. Nu pot scrie cu adevărat bine decît în limba română, ca scriitor român. Iar în America, chiar și dacă n-ar fi fost scrisul, nu cred că aș fi putut trăi – zic „nu cred“ pentru că altfel, de nevoie, omul trăiește oriunde, chiar și în România.

C.P.: De fapt, de ce ai spus, fără „î” din i, fără „â” din a, un fel de „adio, SUA”? 

R.P.G.: Încă mi-e greu să explic într-un fel simplu și concis, fiindcă nu-i deloc simplu. Pentru Alina și pentru mine America n-a fost o alegere, ci un fel de aventură pornită cumva în joacă. Cum știi, nu ne-am zbătut să emigrăm, ci am cîștigat la Loteria Vizelor, iar odată ce am cîștigat, ni s-a părut absurd să nu profităm de ocazie: măcar să vedem ce-i cu America asta și, dacă e ceea ce părea a fi, să ne bucurăm de ea. N-am fost nici primii, nici ultimii care fac asta.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Doar că noi n-am putut trăi acolo. Aș putea înșira nenumărate motive mici, pe care oamenii să le considere serioase sau rizibile. Cel mai ușor ar fi să zic că nu ne-am potrivit, că modelul de societate nord-americană nu e potrivit pentru noi. Deși (o s-o zic de o mie de ori dacă e nevoie) Statele Unite sînt un loc bun, sînt într-adevăr o țară democratică, în care te simți cetățean cu drepturi depline într-o societate deschisă tuturor, o democrație față de care România e o glumă foarte proastă. Și totuși nu ne-am putut adapta. Mereu ni se părea că în stilul de viață de acolo ceva nu e în regulă. Există o diferență clară între felul în care s-a edificat societatea americană – de la arhitectura urbană și cultul muncii pînă la raporturile cu spațiul imens din jur și – și cel în care e construită Europa. Acolo, în State, simți asta foarte bine. Azi cred că în Europa aș putea trăi aproape în orice țară mai la vest de România (numai să nu fie prea friguroasă), dar în S.U.A. sau Canada nu.

C.P.: A propos de ţări şi scriitori: există o ţară ideală pentru un scriitor? Sau, mai degrabă, ţara – o ţară anume, oricare ar fi ea – e o condiţie secundară / marginală pentru scris, pentru scriitor?

R.P.G.: Se zice că valoarea nu ține de vîrstă. E un dicton la fel de bun și pentru țara sau limba unui scriitor. Și la fel de relativ, adică susceptibil la amendamente. S-a mai spus că o operă mare cere un spațiu amplu de desfășurare, un teritoriu pe care să-l cucerească – dovadă, literatura americană sau cea rusească. Dar Doamna Bovary, cu eroina ei provincială și frămîntările ei… bovarice – uite, nici nu mai poți să le zici altfel – nu e mai puțin importantă pentru cultura universală decît Război și pace. Apoi se mai spune că scriitorii mari apar mai degrabă în culturile mari, cu tradiție puternică, unde devin mai vizibili și pentru că stau pe umerii gigantici ai înaintașilor, cum spunea Bernard de Chartres acum vreo nouă sute de ani. Și toate astea sînt valabile doar parțial, în anumite circumstanțe și în anumite cazuri. Literatura nu-i ca fizica sau matematica, nu există aici nici legi ale atracției universale, nici „dacă x egal român, iar y egal american, atunci opera lui x e mai mică decît opera lui y“.

Eu mă simt foarte bine ca scriitor în română: e o limbă plină de subtilitate și bogăție, și dură, și duioasă, și parșivă, și obraznică, și în multe alte feluri. Mi-am amintit ce zicea despre ea Herta Müller despre cuvintele „voluptuoase, obraznice și tulburător de frumoase“ ale limbii române, pe care o consideră superioară în plan artistic limbii germane. Îmi place să cred că are dreptate.

Dar întrebarea era despre țară și eu am deviat. Țara… e cum e. Nu-i deloc o țară rea pentru scriitori. E chiar generoasă, din punctul ăsta de vedere, cu dezordinea ei, cu haosul ei în permanentă reorganizare, cu nebunii și inocenții ei, cu ticăloșii și victimele lor. E o țară doldora de povești și inventivitate, tocmai fiindcă îi lipsesc ordinea și predictibilitatea, și îți trebuie mai puțin efort decît în alte părți pentru a găsi povești și personaje. Poate că nu-i tocmai cea mai bună țară pentru cultură în general: se pot scrie cărți extraordinare, dar ele ajung la un public restrîns. La o țară de douăzeci de milioane de oameni, publicul este „care este“, ca să citez un clasic din lumea politică tocmai bun de personaj caragialian. Asta nu înseamnă că scriitorii nu mai scriu sau că nu scriu bine.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

C.P.: De fapt, de ce ai nevoie, în mod fundamental, pentru a scrie? Pentru a scrie bine, pentru a scrie texte de care chiar tu să fii mulţumit.

R.P.G.: Mai întîi am nevoie de idei și de timp, timpul în care în mintea mea se coace o poveste mai lungă sau mai scurtă. Timpul îl am de obicei pe furate și, în funcție de text, poate fi de o zi sau o săptămînă pentru o povestire și trei-patru ani pentru un roman. Poate și mai mult, nu-mi dau seama. Asta nu se poate măsura. Aici mai intră și timpul pentru documentare și n-aș vrea să intru acum în detalii, dar ajung să citesc sute de pagini, poate chiar mai bine, doar ca să refac cît de cît veridic unele decoruri, locuri, epoci. Mă gîndesc, de exemplu, cît de greu e să dai amănunte foarte concrete despre traiul cotidian de la noi, și nu de acum o sută de ani, ci din 1994. Cît costa un pachet de țigări? Cît era salariul mediu? Cum arătau și cît costau un bilet de autobuz ori de tren? Ce haine, ce coafuri se purtau, ce muzică se asculta? În măsura posibilităților, încerc întotdeauna să lipesc ficțiunea de realitate, iar amănunte de felul ăsta dau iluzia realității.

După aceea vine momentul scrisului propriu-zis și am nevoie de recuzita clasică: foi de hîrtie refolosibile, adică imprimate pe o parte – nu mă întreba de ce, că nu mai știu, cred că e ceva ce vine din anii penuriei comuniste –, apoi un stilou, cerneală neagră (neapărat neagră), o cană cu cafea permanent alături și o perioadă de liniște în jur și în mine. Cred că de-aceea m-am obișnuit să scriu noaptea, de obicei de pe la ora douăsprezece pînă pe la (maximum) două. A, și de lumină, dacă e noapte, evident. Un bec bun și o masă cît mai netedă pe care să scriu. Fără față de masă – deși o mușama lucioasă nu mă deranjează.

Altfel, am scris odinioară și la lumina lămpii cu petrol și-mi amintesc cu nostalgie de vremea aceea. Pe atunci scriam proze science fiction și, privind retrospectiv, era destul de comic: descriam locuințe supertehnologizate sau niște coridoare rulante, luminate veșnic într-un alb rece, iar din cînd în cînd mă mai opream din visele hi-tech și mucăream fitilul lămpii. Acum am în schimb nevoie de computer, ca să culeg textul scris de mînă și să îl revizuiesc prima dată. E un exercițiu bun transcrierea: e ca un fel de primă redactare. După aceea salvez textul în două locuri, că nu se știe ce poți păți cu suportul electronic. Și-apoi mă liniștesc, mă simt secătuit și, în același timp, satisfăcut. Atunci e foarte-foarte bine. Atunci sînt mulțumit. De momentele astea scurte de satisfacție încerc să mă bucur cît mai mult, fiindcă niciodată nu durează și nimic din ce urmează, nici măcar laudele cititorilor sau criticilor, nu mă înfioară în felul acela unic.

3

C.P.: Și-apoi mă liniștesc, mă simt secătuit și, în același timp, satisfăcut. Atunci e foarte-foarte bine. Atunci sînt mulţumit.” Şi momentele în care eşti, aşa zicînd, la polul opus, cum arată? Ce sînt ele, cum sînt ele, ce sens au?

R.P.G.: La polul opus, adică atunci cînd nu scriu sau cînd nu sînt mulțumit de ce scriu? Nu știu ce să zic. Există, ce-i drept, un pol opus care îmi vine în minte mai întîi: atunci cînd scriu ceva și primul meu cititor și redactor, Alina, se uită la mine cu o privire încurcată sau stînjenită și știu că îi e greu să-mi zică direct adevărul enervant. Fiindcă nici unui scriitor nu-i place să i se spună că nu i-a ieșit ceva, mai ales cînd i-o spune cineva în care are încredere. Îmi pot imagina că, din răutate, din cine știe ce calcul strategico-social sau din orbire de moment, un critic sau un cititor îmi demolează un text, chiar o carte întreagă – fiindcă la un moment dat toți scriitorii cred asta cînd sînt nemulțumiți de critică, toți ne simțim măcar o dată genii neînțelese. Dar, revin, atunci cînd cititorul în care ai încredere oarbă, cititorul cel mai empatic pe care îl știi și cel mai interesat de reușita scrierilor tale (măcar ca să aibă liniște în casă) te privește așa și tace ca să nu spună ce știi că o să spună, atunci e… atunci e polul opus. Fiindcă știi, adică știu că nu e în regulă. Și îi cer să-mi spună care-i problema. Pînă la urmă o face, minuțios, sistematic și cu cruzimea necesară, ca atunci cînd trebuie să smulgi un ghimpe de sub piele. Nu mai descriu acum milogeala mea, explicațiile pe care scriitorii știu să le scornească întotdeauna („Am vrut să spun că… Acolo e o sugestie la…“), fiindcă pînă la urmă tot ea are dreptate. Orice am vrut eu să scriu, dacă cititorul cel mai empatic nu înțelege sau nu e mulțumit, atunci nici alții n-or să priceapă și n-o să le placă textul.

Și-ar mai fi un pol opus – dacă așa ceva e posibil, dar să zicem că e: după ce am terminat de scris ceva masiv sau epuizant. Sînt cîteva săptămîni, luni, o dată au fost și ani în care nu m-am mai gîndit măcar să scriu vreun text de ficțiune. Perioade de refacere, cred că e un nume bun. Atunci nu numai că nu mai scriu, dar nici nu mă mai gîndesc la ce aș putea scrie. Eventual, citesc ce au scris alții. E un stimul bun, un fel de îmboldire la muncă.

C.P.: La 20-25 de ani, mă gîndesc, scriai şi îţi imaginai că vei scrie. Ce anume imaginau că vei scrie şi cum evaluezi ceea ce ai scris, faţă de visul acela de tînăr scriitor (aspirant), acum, că ai trecut de 40 de ani? Chiar de 45 de ani, dar nu mai spunem nimănui…

R.P.G.: La douăzeci de ani nu mai scriam, luasem o pauză, dar zău că nu știu de ce. Cred că a fost o pauză de maturizare. Abia începusem facultatea și primii ani de Filologie m-au schimbat radical. Mi-am dat seama că am de recuperat mult, foarte mult, că trebuie să acumulez, și am uitat că aș putea scrie – proză, trebuie să precizez. Altfel, scriam versuri cu toptanul, oricînd aveam o oră liberă, dar o făceam mai mult ca un fel de antrenament al minții, așa cum alții rezolvă careuri de cuvinte încrucișate. Știam pe undeva că nu au nici o valoare în afară de cea de exercițiu de limbă și stil. Și de joacă, întru cîtva.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Atunci era și perioada imediat postrevoluționară și mă implicasem în viața studențească. Participam la toate mitingurile pe care le prindeam, am fost o vreme reprezentatul filologilor în asociația studenților și, pe lîngă asta, mai voiam și să mă bucur de libertatea de atunci (asta însemnînd chefuri, nopți pierdute, zile de somn). Printre toate astea cred că nu mai încăpea și scrisul.

După aceea, cînd m-am mai echilibrat, am început iar să scriu: science fiction, cum ziceam. Mi se pare că am debutat în 1993, în Jurnalul S.F., și-apoi într-o antologie de la Nemira. După asta am început să scriu critică și eseuri și s-a nimerit să fiu publicat cu un text despre Eminescu în numărul acela faimos al Dilemei din 1998, care a stîrnit atîta scandal și, inevitabil, mi-a creat un pic de prestigiu. Dar cel mai important moment pentru cariera mea de scriitor a fost mutarea la Iași și întîlnirea cu scriitorii tineri de acolo, de la cenaclul Outopos și de la Clubul 8, cu care am ajuns să fac pînă la urmă echipă la revista Timpul. Esențială pentru mine – ca și pentru alții din grup – a fost întîlnirea cu Ovidiu Nimigean, căruia îi datorez multe și care nu e nici azi recunoscut la nivelul la care merită să fie. Dar n-a fost doar Ovidiu, au mai fost și alții. În primul rînd Liviu Antonesei, care practic ne-a dat revista pe mînă, Codruța Antonesei, Dan Lungu, Luci Teodorovici și Florin Lăzărescu… iar pe partea poetică Radu Andriescu, Michael Astner, Costică Acosmei, ceva mai tîrziu și Dan Sociu și cine știe pe cine am uitat acum, în fuga tastaturii… oricum, mulți scriitori foarte buni, importanți, interesanți și prieteni faini. Apoi au venit plecarea în America, întoarcerea de acolo și cartea născută în State, peste ocean, Adio, adio, patria mea…, cu care cred că am dat, în felul meu, lovitura. Și ce-a mai fost după aceea cred c-a fost OK, de la Românii e deștepți la Noapte bună, copii!.

Mă uit acum la tot ce-am înșirat și văd că ți-am răspuns așa, implicit: în 1993 scriam SF, în 1996-1997 eseuri, în 1999-2001 critică literară, interviuri (am lucrat o vreme și la Radio Iași), au urmat Adio, adio…, alte eseuri, proză scurtă, roman. Bănuiesc că la douăzeci și cinci de ani mă visam încă autor de science fiction, iar azi sînt aproape rupt de genul acesta literar, deși  mi-a rămas nostalgia. Și unele lecturi esențiale, de care genul nu duce lipsă. Sigur e că voiam să fiu scriitor. Dar nu, nu mi-aș fi imaginat atunci cum urma să o fac, nici la ce nivel, și nici nu cred că aș fi putut: nu m-am schimbat numai eu, s-a schimbat și lumea literară, editorială, publicistică. Mă gîndesc numai că visam să public o carte pe vremea cînd singurele edituri existente erau cele de stat, controlate de partid, și habar n-aveam ce înseamnă asta.

Acum am o anumită mulțumire, sper că nu păguboasă: că am parcurs un drum cît de cît ascendent – cel puțin pentru mine – (incredibil cît de puține știam la douăzeci de ani!) și să scriu exact așa cum vreau și să fiu citit. Aici, e drept, am avut și șansa să public la Polirom, unde publică aproape toți scriitorii importanți din România, din toate generațiile, iar asta a contat din multe puncte de vedere: de la selecția strictă pe care o face editura și care pentru mine e un fel de control de calitate preliminar și pînă la larga distribuție pe care o au cărțile apărute la Polirom.

Deci dacă o iau așa și compar aspirațiile mele naive de acum douăzeci și ceva de ani cu momentul prezent, aș putea zice că sînt mulțumit. În aceeași măsură, sînt și nemulțumit: fiindcă aș fi putut face mai mult, fiindcă mă tem că nu pot face mai mult de acum înainte, fiindcă am uneori senzația inutilității scrisului – căci dacă scrisul nu are nici un impact asupra nimănui, atunci care-i rostul lui? Ei, și în astfel de clipe mă așez într-un colț și aștept să-mi treacă.

C.P.: Ce îţi imaginezi că vei scrie pînă la 60-65 de ani? Ce îşi doreşti să fi terminat de scris pînă atunci?

R.P.G.: Pînă la șaizeci și cinci de ani? Ei, asta-i o întrebare grea. Așteaptă (aștept și eu) să ajung la vîrsta asta, fiindcă în România nu e un țel chiar atît de ușor de atins. În ce privește scrisul, aici e o problemă mai delicată. Mă sfiesc întotdeauna să vorbesc despre proiectele literare înainte de a ajunge să le duc la capăt. Am auzit de foarte multe ori scriitori care anunțau proiecte grandioase, dar de care s-a ales praful, așa că de ani buni am un blocaj legat de discuția despre planurile încă nerealizate. Nu vorbi despre ce n-ai reușit să faci încă, așa sună regula mea fixistă. Dacă iese, foarte bine, o să se vadă cumva. Dacă nu, măcar mi-am ținut gura și nu m-am lăudat că sparg munții cu ciocanul. Asta ar fi explicația rațională, cu garnitura de modestie aferentă. La un nivel mai profund simt însă o teamă superstițioasă: că lucrurile pe care le anunți nu se mai împlinesc tocmai pentru că le-ai trîmbițat în lume. S-a mai întîmplat.

C.P.: Ştii ce e straniu: nu eşti primul scriitor pe care îl aud, în ultima vreme, vorbind despre ceea ce tu denumeşti „senzaţia de inutilitate a scrisului”. Mai mult – am auzit asta, inclusiv în conversaţii directe, nepublicate şi nepublicabile ca să zic aşa, la oameni care au aproximativ vîrsta noastră (35-45 de ani). Ce îţi spune asta? Cum explici propria ta percepţie în chestiunea aceasta? De ce e inutil să scrii? Nu e cumva o oboseală prematură, poate neadecvată? Nu e, în subtext, şi un mod de raportare prea „idealist”, prea „romantic” la scris – în sensul că aşteptările setate iniţial au fost, cu privire la (mai ales) efectele scrisului nerealist de înalte?

R.P.G.: Da, așteptările inițiale au fost înalte, dar nu în privința scrisului: acum douăzeci de ani publicarea unui volum mi se părea, în sine, o țintă greu de atins, un Everest personal. Mai ales că, păstrînd clișeul, nici nu voiam să-l urc plătindu-mi ascensiunea în vreun fel sau altul. Senzația aceea de trudă inutilă e destul de comună printre artiști. Fiecare are un fel de „À quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?“. E o formă de depresie temporară, care în mod normal trece și revine și iar trece și iar revine.

La generația pomenită de tine s-ar putea să fie vorba de mai mult de-atît (la mine sigur este). Nu-i vorba de scris, nu în primul rînd. E o dezamăgire generală, provocată de o mulțime de lucruri, dintre care cel mai important e parcursul României de după decembrie 1989. Culmile de entuziasm și speranță pe care ajunsesem atunci n-au mai fost egalate decît în sens invers, de hăurile de amărăciune și deziluzie care au urmat. Poate cei cu care ai vorbit erau, ca și mine, destul de tineri ca să se înflăcăreze în 1989 și să își piardă speranțele în următorii douăzeci și cinci de ani. Acum sună stupid, mai ales în România cinică și miștocară, dar atunci n-aș fi plecat în ruptul capului din țară: mi se părea că de-abia acum începem să trăim și că în România asta nouă, odată ce-o să fie curățată de tarele comunismului, avem toate căile deschise, numai să fim noi în stare să facem ceva. Uite cît de penibil sună, zău așa!

Aici s-au revărsat idealismul și romantismul despre care pomeneai. Scrisul… ei, de fapt nu poți despărți scrisul – de fapt receptarea scrisului – de starea României. Gîndește-te că din 1990 pînă acum numărul cititorilor români a scăzut constant. De fapt numărul românilor care mai știu să citească, nu să silabisească, a scăzut drastic. Cînd știu că în perioada interbelică, în care analfabetismul era norma, cărțile autorilor români aveau tiraje mai mari decît astăzi, nu pot să nu mă gîndesc și la asta. Iar sursa fenomenului ăstuia de tembelizare a României e tot ceea ce numim aparatul de stat: guvernul, parlamentul, administrația. Foarte mulți – zeci de mii, poate sute de mii – dintre consumatorii de cultură din România, în general (dar nu exclusiv) oameni cu studii superioare, au fost mai realiști sau mai pesimiști decît mine și au emigrat în Canada, S.U.A., America. Am primit adesea mesaje de la oameni pe care nici nu-i cunosc și care îmi scriau că le-a plăcut o carte sau alta de-a mea, că ei încă mai cumpără literatură română pe internet, că încearcă să citească atît cît au timp. Dar n-o mai fac ca odinioară, cînd erau aici și cumpărau săptămînal o carte, două, și nici la teatru românesc nu mai merg. Asta e: o parte copleșitor de mare din elita românească, consumatoare de cultură, a fost alungată din țară de propriii noștri guvernanți și asta a contribuit la degradarea României. Sîntem acum cam la nivelul în care era România mică în anii 1850-1860 (uite, se refac pînă și domeniile mănăstirești). 

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

C.P.: Unde îl plasează cititorul de cursă lungă Radu Pavel Gheo pe scriitorul Radu Pavel Gheo? Ce fel de poză critic-afectivă îi poate face, cu justeţe, cititorul din tine scriitorului din tine?

R.P.G.: Cu justețe, zici? Păi, așa nu-mi pot face nici un fel de portret și nici o evaluare. Dacă zic că mă plac, că mă citesc cu plăcere și sînt mulțumit de mine, o să par arogant și n-am fost niciodată așa. Nici falsa modestie nu mă prinde, că nu reușesc niciodată să găsesc tonul potrivit, ca să spun că, uite, deși atîția oameni mi-au lăudat cărțile și mi-au zis că au stat noaptea să le termine, eu încă nu consider că am spus ce era mai important, dar mă pregătesc… nu, nu pot.

Cred numai că scriitorul nu seamănă cu cititorul din mine. De exemplu, stau uneori noaptea și scriu o scenă pe care o aveam deja în minte, iar dimineața, cînd mă trezesc și fac o revizuire rapidă a paginilor scrise cu cîteva ore în urmă, parcă le-aș citi pentru prima oară: găsesc scene, personaje, replici cu totul noi, apărute pe parcurs, și mă mir de unde le-am scornit. Nu se întîmplă întotdeauna, dar o pățesc îndeajuns de des ca să-mi dau seama că noaptea, cînd, scriu, în creier se petrec lucruri independent de voința mea conștientă. Și nu-i nimic mistic aici, doar că e o zonă a minții la care cititorul din mine nu are acces, iar scriitorul nu știe că are și nici cînd are.

Am evitat întrebarea? Cred că da. Dar nu mă pot portretiza și, dacă încerc, aș spune banalități. Cîteodată, cînd mă privesc în oglindă, mă uit lung și curios, fiindcă mi se pare că nu-s eu ăla, că nu arăt așa cum sînt în mintea mea. Așa stă treaba și cu portretul meu de scriitor 

C.P.: No problem! Evitarea întrebării e un fel de a răspunde la ea. E legitim, e perfect în regulă! Din ce scrii, de ce scrii, ce scrii tu de fapt? Ai anumite pachete tematice pe care le urmăreşti? Sau doar mici declanşatoare care rup logica, meschină, nevrozantă uneori, deprimată adesea, a realităţii imediate şi care te transpun într-o altă lume?

R.P.G.: Scriu pe măsură ce îmi vin în minte idei. Scrisul meu e foarte legat de realitate, de lumea din jur, de viața oamenilor, cu obsesiile și pasiunile lor, cu idealurile mărețe sau ridicole pe care le avem cu toții. Dintotdeauna mi-am dorit să povestesc. Poate de aceea m-am și orientat la început spre science fiction, pentru că era un gen narativ prin excelență (asta dincolo de visele despre spații nemărginite și lumi necunoscute, foarte comune printre adolescenții români din anii 1980 și care vor fi fost și o reflexie a nevoii de eliberare – măcar în imaginație – dintr-o lume închisă, cu perspective limitate, care bloca orice aspirații).

Lumea ca pachet tematic – sună pretențios, nu? Dar pînă la urmă din asta se face literatura. Conținutul, cel puțin. Forma în care pun o poveste e altceva, e mai complicat și de făcut, și de povestit. Dar conținutul, ideile declanșatoare le iau din lumea din jur. Uite ceva interesant: la un moment dat, pe cînd scriam clipurile care au ajuns să constituie volumul Numele mierlei, mi-am dat seama că încep să privesc și să ascult lumea din jur, oamenii de pe stradă, să le rețin sau să le notez replicile, să le studiez micile gesturi, îmbrăcămintea, atitudinea, tocmai cu gîndul de a le folosi într-un text. Pur și simplu căutam conștient stimuli, declanșatori, sau strîngeam bucăți de realitate pe care să le țes într-o poveste. Pot fi lucruri dintre cele mai mărunte: de exemplu, un bărbat cu trei degete la o mînă, care cobora dintr-un autobuz în fața catedralei din Timișoara, a devenit în Noapte bună, copii! un personaj de fundal, un sîrb care vinde înainte de 1989 produse occidentale în „piața de sîrbi“ din Oravița. Un gest mărunt, o plasă de rafie, un porumbel așezat pe o bancă, lîngă o doamnă care citește, toate astea intră undeva într-o cutie neagră a minții, de unde ies transformate în texte. Cumva, partea asta de creație îmi amintește acum de maniacii despre care citești în ziare că strîng în apartamente tot felul de resturi de pe stradă, pînă ce vin vecinii să-i reclame că împut blocul cu mizeriile adunate în casă: pungi de plastic, cioburi de farfurii, tije de metal ruginite, bucăți de lemn, cărămizi, ziare vechi. La scriitor din ele uneori iese ceva. Alteori nu.

E aici și ceva artificial, freaky. Faptul că mergi pe stradă și privești sau asculți lumea din jur cu o curiozitate detașată, știiind că s-ar putea să le transformi gesturile, replicile, micile drame sau bucurii în povești – privitor ca la teatru –, implică o doză de răceală, de insensibilitate, chiar dacă benignă. În apărarea mea, o să spun că e greu să recunoști într-un personaj sau într-o întîmplare sursa ei reală. Fiindcă în povestea scrisă totul se amestecă, se topește și rezultatul e cu totul altceva. De aceea, atunci cînd s-a lansat opinia, devenită stereotip, că mulți dintre tinerii scriitori nu au altă sursă de inspirație decît propria lor biografie, mi s-a părut cel puțin exagerat. Altfel, orice scriitor are ca sursă de inspirație și propria biografie, ce altceva să aibă? Și Preda, și Rebreanu au avut ca sursă de inspirație propria lor biografie. Depinde ce înțelegi prin asta – și depinde ce faci cu asta. Fiindcă eu nici măcar în Adio, adio, patria mea…, care e explicit autobiografică, nu am relatat pur și simplu, jurnalistic, experiența americană personală. E acolo, în spatele poveștii, un proces de literaturizare care să facă textele interesante, semnificative (atît cît se poate), sugestive și deschise interpretărilor. Știi propoziția aceea clișeu, „Viața mea e un roman“. Viața oricărui om, a tuturor oamenilor, poate fi un roman dacă le spune ceva și altora, celor cărora le este povestită, și dacă i se dă o semnificație suplimentară. Aici intervine arta literară, talentul și ce mai implică scrisul, și aici nu există rețete. Poți face dintr-o zi de viață a unui om un roman de o mie de pagini și dintr-o viață întreagă, o povestire de trei pagini. Și ambele, romanul și povestirea, pot fi extraordinare sau ratate. În asta constă secretul, inefabilul, inexplicabilul literaturii. În plus, la mine există întotdeauna – sau vreau să existe – o semnificație suplimentară a poveștii dincolo de povestea în sine. Nu scriu, de exemplu, doar o poveste despre adolescență sau copilărie în comunism, ci și despre destrămarea iluziilor copilăriei, despre dezvrăjirea unei vîrste, pe care am trăit-o cu toții cînd am crescut și despre altele, care sînt în carte. Și, ca bonus, încerc mereu să ascund într-o carte lucruri care se descoperă mai degrabă la recitire, după ce știi deja subiectul cărții și poți lega sfîrșitul de anumite momente de la început sau de la mijloc, ca să aibă și relectura un farmec suplimentar, ca atunci cînd vezi un munte și de sus, din vîrf, nu numai de la poale.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

C.P.: De fapt, întrebarea precedentă merită, mai ales ea, să fie reformulată: pentru ce scrii, pentru cine scrii?

R.P.G.: Scriu pentru că nu pot altfel. Scriu ca să fiu citit de oameni – de cei care citesc cărți. E vocația mea, pur și simplu. Fiecare om are o vocație, un lucru pe care, din cine știe ce motive, îl face cu pasiune, fără să i-o spună sau să-l silească cineva. Nu contează atît de mult cît reușești să faci, ci să o faci, să-ți împlinești vocația. Dacă n-o faci, riști să nu fii niciodată mulțumit de viață. Deși asta o riști oricum, dar merită să îți acorzi o șansă în plus.

În context, mi-am amintit acum de un personaj emblematic, cu alură tragică, din categoria atît de puțin cunoscută a poeților țărani bănățeni din secolul al douăzecilea: scriitorul și jurnalistul (și sculptorul) Tata Oancea. Criticul timișorean Cornel Ungureanu i-a dedicat o carte superbă,  Introducere în viaţa și opera lui Petru E. Oancea. Tata Oancea era un țăran relativ înstărit, care și-a risipit toată averea ca să-și urmeze cu patimă vocația de scriitor. A publicat vreme de mai bine de douăzeci de ani, de unul singur, o revistă intitulată Vasiova, pe care o vindea umblînd cu traista cu exemplare prin întreg Banatul. A continuat s-o facă pînă în 1948, cînd autoritățile comuniste i-au interzis s-o mai facă. Tata Oancea avea toate trăsăturile necesare unui scriitor mare, în afară de una: talentul. Avea vocație, dar nu avea talent. De aici tragismul destinului său – dar asta din perspectiva posterității, fiindcă el, scriitorul, nu avea altă șansă. Orice altceva ar fi făcut în viață, ar fi fost nefericit. Ca poet, publicist și editor, chiar dacă a trăit mai tot timpul în sărăcie și chiar dacă opera lui nu a rezistat în timp, Tata Oancea a fost fericit sau cel puțin mai fericit decît în orice altă ipostază.

Cred că asta îi leagă pe toți scriitorii de vocație, dincolo de talent, prestigiu sau vizibilitate, care depind de mii de factori diferiți și care, oricum, nu pot influența opțiunea individului: nevoia de a scrie pentru a comunica, de a îi cuceri și fermeca pe cei din jur cu propriile opere literare. Din punctul acesta de vedere, toți scriitorii, de la Tata Oancea la – să zicem – Ernest Hemingway, fac parte din aceeași familie, mare, diversă și ciudată. Scriu pentru că nu pot altfel.

C.P.: Şi dacă „ai fi putut altfel”, ce anume ţi-ar fi plăcut să poţi să faci?

R.P.G.: Mi-ar fi plăcut să fac muzică. Să compun sau fie și măcar să interpretez. Muzica mi se pare arta universală, cea mai apropiată de perfecțiune, care poate ajunge la om nemediată altfel decît de organul auzului. Bun, pentru anumite genuri e necesară și o anumită educație muzicală, dar ca artă în sine n-are restricțiile pe care le au alte arte, iar impactul ei poate fi copleșitor, mult mai copleșitor decît cel al literaturii, filmului, picturii etc. Orfeu e profet, fiu de zeu și îmblînzitor al naturii, Homer e „doar“ bard și povestitor.

Asta nu înseamnă că pentru mine literatura ar fi fost a doua opțiune. De cînd am descoperit cărțile, de pe la patru-cinci ani, m-a fascinat scrisul, felul cum se fac povești din semne negre puse pe hîrtie. De-atunci nu mi-am dorit altceva. Dacă n-aș fi fost scriitor, aș fi rămas cu siguranță un cititor îndîrjit. Muzician sau compozitor nu m-am imaginat niciodată. Mai ales că sînt afon, iar dacă vreau să dau un spectacol comic, e de-ajuns să mă străduiesc să intepretez vreun cîntec în public – de preferință unul mai greu, cu acute și joase.

A, de fapt am avut un episod muzical în studenție: am vrut să învăț să cînt la tobe, la baterie. Aici nu deranja atît de tare că eram afon, important era să prind și să țin un ritm. Am avut și propriul meu set de tobe, autohton, de Reghin, pentru vreo șase luni, și am încercat să improvizez o trupă de rock împreună cu doi timișoreni, dintre care unul mi-era coleg de facultate. Numai că n-a mers. Sînt și eu pe undeva pe lista imaginară a milioanelor de formații ratate din istoria recentă.

Să mai zic și că atunci cînd eram mic, îmi visam să devin cosmonaut (varianta sovietică a astronautului)? E ceva banal, mai toți puștii din generația mea visau la asta. Deși știu cîțiva mai realiști, care și-au dorit să fie șoferi – și chiar au reușit. Eu nici azi n-am carnet de șofer, dar, după cum probabil că bănuiești, nici cosmonaut n-am ajuns. Cred că rămîn totuși la scris.

 

adio dex sex fairia mierla noapte romanii e destepti tovarase

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *