Împrumutând din răceala clinică a scriiturii lui Arnie Ernaux, Dan-Liviu Boeriu renunță deliberat la imaginația tentantă, pentru a lăsa loc autenticității și a face o literatură a nefalsificabilului. Sondează, cu curaj, asemenea lui Annie Ernaux, intimul în literatură, printr-un stil rece şi concis, care îi dau avantajul unei raportări neutre la ceilalţi şi la sine.
Explorând temele mari precum timpul, viaţa, moartea, sensul etc, naratorul personaj se vede martorul propriei vieţi în al cărui prezent nu se poate niciodată cu-adevărat instala. Aşa încât, memoria trecutului, precisă şi discontinuă, se întrepătrunde cu o “memorie” lucidă a viitorului. Viitor care, deşi implacabil şi previzibil prin îmbătrânire şi moarte, sugerează o acceptare tacită a consecinţelor îmbrăţişării unei filosofii de viaţă cu accente existenţialiste.
Materialul cu care lucrează este memoria, pe care o exploatează de o manieră sistematică. Deşi fragmentare, lichide şi episodice prin natura lor, autorul îmbracă flash-urile de memorie pe care le redă cu o exactitate clinică. Prezentul începe să se dilueze tot mai mult, pe măsură ce înaintăm în text, pentru a face trecerea spre viitor şi spre capătul vieţii.
Prezentul dispare discret pentru a face loc unui trecut parcă mai viu şi mai exact, deşi modificat prin puterea limbajului asupra memoriei. „Alte câteva dovezi suplimentare”, subtitlul volumului, ne înfăţişează bunăoară cum agresivitatea e în ADN-ul uman, dar şi povestiri cu Adami, salvaţi în ultima clipă de pericolele unui măr otrăvit, sau alegeri destinale care nu lasă loc nostalgiei după ce ar fi putut însemna un alt tip de alegere.
În centrul volumului lui Dan-Liviu Boeriu nu se află doar o traiectorie individuală, ci şi condiția domnilor (şi nu numai) în contemporaneitate. Textul transmite subtil că și domnii se simt copleşiţi de multitudinea de roluri sociale cărora trebuie să le facă față. Într-o perioadă în care domnii sunt oarecum eclipsaţi, în umbră, autorul umple un gol.
Alegând să vorbească despre depresie, condiția suferinţei devine și o condiție a izolării, iar presiunea socială face dificilă adaptarea la imperativul pozei fericite a rolurilor sociale multiple: fiu, tată, profesionist la locul de muncă, familia restrânsă, familia extinsă etc.
Regăsim în acest text un impresionant curaj, eliberat de orice intenție de bravură sau exhibiționism. Regăsim o disciplină de fier a textului, atât la nivelul structurii, cât şi în sensul auto-impunerii de a nu evada din realitate și din proza realistă (cu mici excepţii, dar care nu dau tonul cărţii), deși cu siguranță ar fi mult mai confortabilă orice altă abordare pentru tema aleasă. Ar fi mult mai ușoară opțiunea pentru fabricarea de irealități, la care de altfel mulți autori au preferat şi preferă să recurgă, pentru punerea la adăpost de orice risc.
Ei, Dan-Liviu Boeriu alege cu încăpățânare să rămână în realitatea obiectivă, să se prezinte în vulnerabilitate. Dar nu într-una melodramtică sau de auto-compătimire, ci într-una rece, factuală, neinterogabilă. Și ce poate fi mai ancorat şi mai dificil decât să te condamni la o realitate și la un prezent pe care nu le poţi trăi deloc? Autorul se prezintă în fața cititorului fără promisiuni, reuşind să contureze o atmosferă stenică şi încurajatoare, în ciuda temei alese.
Iar motivul acvariului este ales cu aceeași exactitate și concizie cu care este scris și textul. Condiția suferinţei care se suprapune peste condiția contemporaneităţii este o viață trăită într-un spațiu prea mic, într-o „realitate de sticlă”, de unde priveşti fără să ai acces la ce e afară şi de unde „nimeni și nimic nu te mai poate scoate”. Realitățile de sticlă devin condiția contemporaneităţii însăşi. Iar volumul de față arată, până la urmă, cum epoca contemporană nivelează angoasele, anxietățile și trăirile, de care cu toţii putem fi locuiţi deopotrivă. Le nivelează prin presiunea imperativului unei filosofii a fericirii obligatorii, căruia autorul refuză să i se supună.
