Pnin, rătăcitorul

Timofei Pnin este un fragment rătăcitor din Rusia pe care Nabokov o părăseşte la finele Marelui Război. În silueta lui şuie şi stranie se ascunde ceva din energia donchişotescă şi nobilă a intelighenţiei ruse. Exilat, alungat de pe un ţărm pe altul al Oceanului de o istorie agrestă, Pnin, personajul eponim al textului lui Nabokov, duce cu el o memorie de cuvinte, de imagini, de ratări şi de traume.

De aceea, poate, ca şi în alte romane, desţărarea devine tema în jurul căreia se organizează imaginarul nabokovian. “Pnin” este un roman cu cheie în care fantezia auctorială adoră să se joace,tandru, inventând un univers ale cărui trăsături par recognoscibile. Căci spaţiul universitar în care bietul Pnin ajunge, colegiul Weindell, îl poate evoca pe cel al universităţii Cornell, acolo unde Nabokov predă, pe tărâm american. Verva satirică a lui Nabokov îşi atinge, în “ Pnin”, unul dintre cele mai înalte puncte stilistice. Închisă în sine, etanşă şi egocentrică, lumea academică este un insectar dominat de ambiţii frustrate şi vise grandioase de carieră: în tăietura lui Nabokov se poate ghici ceva din tonul caustic al lui David Lodge.

“ Pnin” este o tentativă de a identifica acel grăunte bizar şi ipohondric asociabil fiinţei emigrantului rus . Rătăcitor şi ezitant,tentat de vaste proiecte himerice pe care nu le va duce niciodată la capăt, distrat şi incapabil să vorbească engleza fără acel inconfundabil accent ce deformează şi transformă până la nerecunoaştere cuvintele, Pnin este încărcat de un aer continental şi rusesc, un aer atât de nelalocul lui în America organizată şi exactă pe care o străbate.

Timofei Pnin ar fi putut fi unul dintre acele personaje post-turgheneeviene, un om de prisos dominat de fantasmele realizării academice. În Statele Unite, acest aliaj rusesc devine carapacea expusă ridicolului. Modest dascăl de limba rusă, adăpostit de grandioasa catedră de germană a doctorului Hagen, conferenţiar uituc, care îşi rătăceşte foile, ca într-o scenetă de film mut, şofer fără calităţi şi soţ încornorat, etern savant ce închipuie o istorie a culturii ruse, îndrăgostit de Puşkin , Pnin caută zadarnic rădăcinile sale pierdute, ca un argonaut ce confruntă un ocean fără de margini. În clipele în care poposeşte în căminul rusesc al unei familii de emigranţi, trecutul revine, spre a –l bântui cu efigia însângerată a logodnicei sale, fugită din Rusia spre a fi ucisă într-un lagăr german de concentrare. Este aceasta istoria pe care Pnin o detestă, istoria care distruge, anulează, extermină şi alungă.
Este aceasta istoria pe care Nabokov însuşi o urăşte, ca pe un semn al patologiei veacului XX.

Nabokoviană este, în ”Pnin”, plăcerea sarcastică de a utiliza mecanismul înşelător al oglinzilor paralele. Din acest labirint de reflectări mişcătoare se iveşte şi cel care devine dublul fatidic al lui Pnin, cel care îl urmăreşte asemeni unui bizar William Wilson rus. Naratorul fără nume a cărui sosire în colegiu precipită noul exil al lui Pnin este umbra care îl însoţeşte pe profesor, în Rusia, ca şi în exilul european. Drumurile lor se încrucişează, trupurile lor se ating, iar antipatia este reciprocă,ca şi cum cei doi ar şti că sunt uniţi prin forţa unui destin straniu,versiune degradată a unui mit romantic.

În cele din urmă, ambiguitatea nabokoviană triumfă, la capătul unui tur de forţă în care ironia se suprapune peste un strat de tandreţe cehoviană. Sosit în Weindell,Scriitorul ortografiat cu majusculă ( aureolat şi elogiat de o întreagă comunitate) descoperă urmele idiosincratice ale acelui Pnin care a fost. Legenda pe jumătate grotescă a lui Pnin, Pnin uitucul, Pnin excentricul, Pnin ridicolul, Pnin cele fără de noroc, bântuie oraşul şi universitatea. Cât despre Timofei Pnin, fiinţa lui terestră se topeşte într-un alt exil. Concediat fără glorie, el porneşte într-o călătorie al cărei sfârşit se închide, pninian, într-o enigmă a ficţiunii.