Proza critică pe care o imaginează Mircea Mihăieş este dominată de echilibrul ideal al frazării. În ea erudiţia, subtilitatea, empatia şi claritatea vizionară a privirii se unesc, spre a imagina vaste, polifonice romane de idei. Conturul operei sale impresionante se întregeşte, o dată cu fiecare volum, la fel cum braţele de fluvii se varsă în marea ce le este casă.
Mircea Mihăieş instituie, prin însăşi prezenţa textelor sale, o pecete unică. Identitatea intelectuală a ultimelor decenii este de neimaginat în absenţa conversaţiei, tenace şi profunde, pe care paginile sale o poartă cu tradiţia modernistă. Anglist, americanist şi comparatist desăvârşit, Mircea Mihăieş se desparte de gândirea leneşă a conformismului dogmatic ce îi seduce pe atâţia dintre contemporanii noştri. Eretic şi iconoclast în acest ev al nivelării şi al masificării, Mircea Mihăieş propune o critică care se topeşte în proză, spre a dezvălui contururile unui întreg continent de semnificaţii.
Virginia în oglindă
Iar monumentala carte dedicată Virginiei Woolf este un alt reper pe acest itinerariu de cartografiere al modernismului. După tripticul joycean, Mircea Mihăieş investighează destinul celei în care se întruchipează geniul novator al prozei înseşi. Iar oglinda pe care o pune în faţă Virginiei Woolf este una în care fragmentele de viaţă, de moarte şi de sens se adună, spre a reconstitui strania fiinţă plurală a autoarei şi a operei sale.
Opţiunea pe care o marchează titlul este una polemică şi tranşantă. Alegând rama psihodramei drept cadru de interpretare, Mircea Mihăieş se îndepărtează de seducţia reducţionistă şi vulgarizatoare a lecturii de extracţie freudiană. Ceea ce Mircea Mihăieş refuză, deliberat, este acest drum al voyeurismului, unul ce reduce critica la un exerciţiu obscen de anatomie rudimentară a biografiei. În locul unui inventar monoton de traume şi de frustrări, Mircea Mihăieş desenează un portret ale cărui linii se alcătuiesc din nuanţe şi din semitonuri. Senzaţionalismul obscen al vremurilor noastre digitale lasă loc unei empatii a sobrietăţii.
Investigaţia lui Mircea Mihăieş este una în centrul căreia se află nu doar un destin, ci şi un întreg moment intelectual. Contemporană cu Joyce, dar şi cu T .S. Eliot sau Ezra Pound, Virginia Woolf este un actor esenţial în această dramă a interogaţiilor estetice şi existenţiale. Cristalizarea modernisnului, ca mişcare ce îmbrăţişează anglosfera, este o noutate care nu mai poate fi ignorată. Prin limbaj, prin revoltă, prin relectură, modernismul se desparte de trecutul pe care îl repudiază. Contestarea canonului înaintaşilor este ocazia alcătuirii propriului canon.
Portretul Virginiei este, aşadar, biografia unui timp al inovaţiei şi al subversiunii. “ Bloomsbury” este matricea din care Virginia Woolf face parte, dar la care ea nu poate fi redusă. Geografia grupului este una de o complexitate ce sfidează tentativele de simplificare. Ceea ce îi uneşte este ambiţia de a sparge graniţele şi de a forţa limitele: este aceasta linia care defineşte şi destinul scriitoarei înseşi. Între “ Bloomsbury” şi Virginia Woolf relaţia este una complexă şi stranie. Gruparea este şi casă, dar şi căminul în care se adună traume şi îndoieli.
Dar ceea ce propune acest nou val , la cumpăna anilor 1910 – 1911, este o altfel de privire. Ochiul pe care îl educă Roger Fry este, spre a relua formula lui Mircea Mihăieş, post-impresionist. Frazarea literaturii preia ceva din fluiditatea unor Cézanne sau Matisse. Perspectivele se multiplică, unitatea personajelor dispare, naraţiunea însăşi se preschimbă sub atingerea unui suflu de verb şi de culoare. Distanţa dintre Virginia Woolf şi Thomas Hardy este dată de graniţa care se trasează acum. Seismograful critic al lui Mircea Mihăieş consemnează itinerariul delicat al unei căutări de sine.
Şi poate că această căutare de sine defineşte identitatea de adâncime a Virginiei Woolf. Timbrul ei este unul în care tensiunile sunt mediate prin acţiunea stranie a inspiraţiei ce o locuieşte şi care o devoră. Locul pe care Virginia Woolf şi-l revendică este acela de autoare: camera pe care o evocă în contribuţia ei canonică este semnul cel mai puternic al afirmării vocaţiei de independenţă a feminităţii. Femeia se construieşte pe sine însăşi ca voce şi ca agent eliberat de orice validare exterioară. Glasul ei se distinge, ca o însumare de glasuri.
Dar, dincolo de suprafaţa unei tenacităţi creatoare copleşitoare, se află demonii bolii şi ai morţii. Şi doar remarcabila sobrietate a prozei critice a lui Mircea Mihăeş permite pătrunderea în intimitatea celei care trăieşte în simbioză cu răul care o macină şi care o va copleşi. Sinuciderile documentate sau bănuite sunt vămile pe care Virginia Woolf le parcurge, spre a putea merge mai departe. Din anxietate şi din traumă se iveşte textul literaturii. Corpul de cuvinte este singurul care o mai poate cuprinde cu adevărat.
În 1941 pragul va fi trecut, înspre moarte. Războiul apăsă asupra unei fiinţe ce întrevede sfârşitul ca pe stranie eliberare. Scrisoarea testamentară, cu toate variantele sale, este epitaful aştenut pe propriul ei mormânt. Valurile în care se pierde o primesc, spre se închide în urma ei, ca o poartă: omul trecător se contopeşte cu literatura sa.
Iar ce din urmă pagină a cărţii lui Mircea Mihăieş are cadenţa thanatică a scrisului Virginiei Woolf . Nimic fals, nimic melodramatic, nimic strident, ci doar o extrardinară polifonie prin care tot ceea este contradictoriu se împlineşte, precum în mişcarea de unde a anilor ce merg mai departe, tot mai departe,până la contopirea cu cerul de cuvinte.
