Ţara din “Bend sinister” este un tărâm în care Nabokov amestecă sunetele şi culorile unei întregi Europe Centrale şi Răsăritene. Ţinutul peste care domneşte Paduk,tiranul ce apără liniştea de mormânt a oamenilor simpli, evocă , prin amestecul de urme slave şi germanice, ordinea de carnaval a Ruritaniei. Ca şi în “ Pale fire”, geniul lui Nabokov rezidă în această capacitate demonică de invenţie, disimulare şi proiecţie între oglinzi paralele. Totalitarismul este , în lectura lui Nabokov, o plăsmuire dominată de grotescul unor uriaşe automate demente.
Este “Blazon de bastard” un roman Politic, un text în care istoria să fie acel actor ce mişcă destine şi striveşte vieţi, sub semnul raţiunii? Polemică, ca mai toate prefeţele sale, prefaţa lui Nabokov trădează acel filon de libertate idiosincratică ostil înregimentărilor şi uniformizărilor. Referirile, acide, la Orwell şi Şolohov sunt semnele delimitării de reperele pe care arta lui Nabokov le refuză. Şi totuşi, în pofida distanţării programatice, acest roman cu care se deschide epoca americană a lui Nabokov este cel în care se simt, puternice şi tragice, vocile secolului care îi marchează destinul. Execuţiile, crimele sordide, delaţiunile, singurătatea, trădarea şi moartea fără de sens colorează un peisaj din care orice speranţă este absentă. Pentru emigrantul Nabokov, contemporaneitatea este o cronică a exceselor şi măştilor. În afara libertăţii, nici o altă valoare nu merită apărată cu adevărat, până la capăt.
De pe ţărm american, Nabokov priveşte demonii care l-au urmărit în cele două decenii de exil.Triumful omului obişnuit este triumful mediocrităţii agresive de care tiraniile moderne se servesc, indiferent de polaritatea ideologică. Tiranul versatil şi proteic al lui Nabokov este un astfel de profet ce anunţă ridicarea Statului- în veştmântul său de operetă, Paduk este efigia suitei de dictatori ce se succed, spre a vindeca societăţile. Romanul lui Nabokov nu este un roman politic, după cum nu este un roman cu cheie. Paduk nu este Stalin, în aceeaşi măsură în care nu este nici Hitler. Paduk este, înainte de toate, această esenţă grotescă şi sanguinară pe care Nabokov o decantează, prin jocurile lui lingvistice. Ambiţia lui Paduk este aceea de a seduce, organiza şi înspăimânta. Lagărele şi plutoanele de execuţie sunt detalii în această operă de educaţie dementă.
traducere de Anca- Gabriela Sirbu, Polirom, 2012
În Adam Krug se află ceva din retractilitatea stranie a lui Nabokov însuşi. Ca şi Cincinnatus C, Krug este un suspect ideal în acest spaţiu normat de vocaţia conformismului. A nu adera, a nu mărşălui în ritmurile cazone, a nu semna actele elaborate cu entuazism de profesioniştii compromisului, iată crimele pe care Krug le comite, cu încăpăţânare şi naturaleţe. Biografia lui Nabokov, în sensul cel mai adânc, îi oferă biografiei lui Krug acest suport inflexibil al refuzului adeziunii. Krug este un om singur, asemeni lui Nabokov Grandoarea sa nu este eroică, ci excentrică. În veacul megafoanelor, Krug preferă vorbirea şi scrisul.
În această confruntare dintre Tiran şi Omul singur, acesta din urmă nu poate învinge.Paternitatea se frânge sub povara absurdului mecanomorf. Confuziile însoţesc cruzimea. Fiul lui Krug este ucis din eroare în decorul elaborat şi terifiant al unei clinici psihiatrice convertită în abator uman. Topit în athanorul lui Nabokov, detaliul istoric îşi conservă atrocitatea. Tentativa de a convinge pe Krug să semneze Adeziunea este cel din urmă joc al unui Stat ce adoră să utilizeze întreaga claviatură a turpitudinii.Călăii lui Nabokov sunt muzicali şi monstruoşi, au voracitate reptiliană şi eleganţa unor paznici onctuoşi de bordel.
Nebunia în care Demiurgul ludic al lui Nabokov îl aruncă pe Krug este mantia pe care regizorul o aruncă, teatral, peste cadavrul mutilat, în final de reprezentaţie teatrală. Libertatea se întrevede în această abolire a realităţii. Krug părăseşte lumea de mecanisme diforme a lui Paduk. Liniştea ia locul marşurilor ce răsună, eliberator.
