Nabokov-ochiul monstrului

“Vrăjitorul” lui Nabokov este cu mult mai mult decât o verigă din lanţul obsesional al naşterii “ Lolitei”. Textul scris în rusă, înainte ca despărţirea de Europa să însemne şi despărţirea de limba maternă, este unul pierdut şi regăsit, evocând volutele bizare şi baroce ale unui destinului lui Nabokov. După decenii, între hârtiile care alunecă peste cele două maluri ale Atlanticului, nuvela reapare, spre a duce cu sine materia mitică ce anunţă capodopera de mai târziu.

Dar “Vrăjitorul” nu este doar un bruion al “Lolitei” El rămâne, în traducerea de geniu a lui Dmitri Nabokov, cântecul de lebădă al celui care a fost scriitorul rus V. Sirin. În frazele întortocheate şi hipnotice, în detaliile patologice şi în irizările de peisaj, se simte geniul unui maestru în curs de a cartografia noi avataruri ale talentului său. Seducţia patologicului, preferinţa pentru jocurile de oglinzi şi pentru reflecţiile prismatice modelează această proză în care vocea unui monstru fără nume se aude distinct, ca un cântec de jale infernal.

Căci “ Vrăjitorul” anunţă, prin chiar parcursul obsesional al satirului îndrăgostit de nimfetă, cariera tragică a lui Humbert Humbert. Paianjenul lui Nabokov este, ca şi Humbert Humbert, un om aflat la jumătatea drumului său dantesc, măcinat de poftele pe care şi le analizează cu răceala clinică a unui personaj dostoiesvkian. Din chiar primele fraze al textului, natura tentaculară şi coşmarescă a fiinţei şi privirii sale devine evidentă. Universul din textul lui Nabokov este un univers al unei subterane saturate orgasmic de reverii sexuale reprimate.

Naratorul- monstru al lui Nabokov posedă iscusinţa mai tuturor personajelor nabokoviene de a se instala în propriul castel al nebuniei. Pentru acest satir care îşi simte sfârşitul vieţii aproape, pentru acest satir măcinat de dorul întruchipat de corpuri pubere, destinul său nu mai are nici un alt sens în afara căutării febrile şi contorsionate a drumului ce duce spre edenul său degradat. În parcul copleşit de soare,fetiţa care se joacă, inocent, este metamorfozată în făptura demi-divină ce îi populează visele. Stratagemele de apropiere, scenariile pe care le elaborează şi le revizuieşte, cotidian, darurile pe care le strecoară, fiinţele pe care le întâlneşte, toate acestea sunt trepte care duc spre clipa în care tentaculele sale vor putea îmbrăţişa nervurile vegetale pe care le bănuieşte în trupul puber.
220px-TheEnchanter
Coşmarul din “ Vrăjitorul” este unul mocirlos şi promiscuu. Geniul satirului nabokovian este unul al insinuării şi al răbdării patologice. Mama muribundă a copilei este reflexul în oglindă al satirului care o cucereşte. Egoismul ei este alimentat de tumoarea care îi inundă pântecul, creând acea excrescenţă vâscoasă ce evocă maternitatea, în cheie avortată. Nabokoviană este aşteptarea tremurătoare şi nervoasă a satirului, ce identifică în trupul consoartei semnele morţii. Pentru miriapodul ce visează la tihna captivităţii pe care o va împărţi cu zeitatea puberă, moartea soţiei este ultimul prag pe care îl va mai trece. Dincolo de el se află doar fericirea contemplării şi bucuria tactilă a luării în posesie.

Satirul lui nabokov se află pe acea pantă descendentă ce duce, inevitabil, la moarte. Există, cum notează şi Dmitri Nabokov în postfaţa sa, un anume sentiment al damnării şi predestinării decelabil din chiar debutul prozei. Vrăjitorul se îndreaptă, cu fiecare pas pe care îl face spre prada sa, către extincţie. Poftele care îl locuiesc sunt asemeni vocilor care îi chinuie pe Hermann Karlovici sau pe Lujin. Un mecanism imposibil de domolit îl îndreaptă spre pieire.

Contemplarea fetei care doarme, atingerea corpului ei de acest văz lasciv este prologul căderii sale. Dezgolit, naratorul îşi va vedea propria natură expusă, ca într-o oglindă neiertătoare. Strigătele înspăimântate ale fetei trezite îl aruncă pe monstru în lumina crudă a realităţii. Edificiul de vrajă al satirului se sparge, ca un clopot de sticlă din basme. Proza lui Nabokov se încarcă, în secvenţele sale finale, cu nervozitatea expresionistă din “ M” a lui Fritz Lang. Descoperit, urgisit, urmărit, criminalul îşi caută scăparea în fugă. Moartea este staţia terminus, închizând între zidurile sale făptura monstrului agonizant.

Un comentariu

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *