sau cum împiedică o societate profund nomenclaturistă crearea ordinii spontane, element esențial al statului de drept.
Felul în care ne raportăm la Trecut ne definește ca Societate. Negarea trecutului sau exacerbarea acestuia nu sunt indiferente absolut niciunei societății.
Dar dincolo de perspectivă, de felul în care ne raportăm la trecut, prea des noi ignorăm faptul că Trecutul contribuie în mod semnificativ la conturarea și substanțializarea Ideii de Libertate, definită ca fiind situația în care Oamenii nu primesc ordine de la alți Oameni, Oamenii nu sunt constrânși de alți oameni ci Regulile impersonale (anterior cunoscute) conduc, constrâng Oamenii.
Absența constrângerii personale, intempestive și prezența Regulii impersonale, adoptate illo tempore, prin trecerea timpului, valorificând ceea ce a funcționat și îndepărtând pe cât posibil ceea ce nu s-a dovedit potrivit, sunt elementele definitorii ale Libertății, astfel cum acestea sunt conturate de F. A. Hayek în Constituția Libertății.
Pe scurt, Hayek spune că Regulile Impersonale și nu Ordinele personale conferă elementele necesare Libertății.
Caracterul impersonal al Regulii este obținut atât prin faptul că aceasta nu trebuie să provină de la o anumită persoană, anume determinată, cu nume și prenume, cu funcție publică, etc. ci din contră, trebuie să fie generată de o mecanică unde persoanele își pierd numele și prenumele, de o colectivitate suficient de omogenă încât elementele sale componente să nu conteze (Parlamentul, spre exemplu, în condițiile în care este foarte greu dacă nu imposibil să identifici parlamentarii ce au contribuit la adoptarea unei anumite legi în mod concret, Timpul contribuie la această formă de anonimizare), dar și prin faptul că nu trebuie să se adreseze unei anumite persoane, sau unor anumite persoane anume determinate, identificate sau identificabile (destinatarii unei reguli, spre deosebire de beneficiarii unui ordin, nu pot fi identificați cu nume și prenume).
Dacă acceptăm ideea că Omul este liber doar atunci când este condus de o regulă impersonală, atât în ceea ce privește nașterea, generarea acesteia dar și când este vorba de subiectele ce intră în ipoteza respectivei reguli, va trebui să înțelegem, să acceptăm și felul în care Trecutul este inclus, contorsionează caracterul impersonal al regulii.
Dar înainte de a arăta care-i impactul Trecutului asupra caracterului Impersonal al Regulii, trebuie să delimităm Impersonalul de Abstract.
Dacă natura impersonală a regulii nu-i privitoare la persoane, nu poate fi legată în mod nemijlocit de anumite persoane clar determinate și individualizate, abstracțiunea este despre Realitate, despre lipsa legăturii acesteia cu realitatea. Impersonalul se adresează persoanelor dar fără a le identifica în mod concret, în timp ce abstracțiunea ține loc de Realitate, creează un echivalent al Realității, o ficțiune, nu o lume imaginară, nu o utopie ci un substitut al realității, în totalitate străin faptelor. Impersonalul păstrează persoana dar nu o identifică, în timp ce Abstractul îndepărtează Realitatea punând altceva în locul acesteia (o idee generată în totalitate de credința oarbă că rațiunea omului poate genera orice și oricând).
Hayek discută despre ordinea spontană „izvorâtă din acțiunile separate ale multor oameni care nu erau conștienți de ceea ce făceau’. Această dovadă că din eforturile stângace ale oamenilor poate crește ceva care să depășească mintea omenească a reprezentat, din anumite puncte de vedere, o provocare mai mare la adresa teoriilor proiectului decât însăși teoria ulterioară a evoluției biologice.”
Impersonalul îngăduie ordinea spontană, în timp ce Abstracțiunea neagă cu toată ființa sa această formă intempestivă de generare a organizării, crezând cu supra-măsură în opusul a ceea ce spunea Cicero despre Cato nu a trăit niciodată vreun om atât de genial încât să nu-i scape nimic.
Discuția este despre Impersonal și nu despre Abstractizare (de această dată), despre capacitatea unei societăți de a genera Reguli și nu Ordine, de a conviețui personal într-o lume impersonală. Legătura dintre impersonal (reguli impersonale) și personal (oameni și nu abstracțiuni ce se supun regulii impersonale) contribuie mult mai mult la esența statului de drept decât contribuie alegerile electorale, dreptul la vot, etc.
Regula Impersonală ce se aplică persoanelor și nu abstracțiunilor integrează Trecutul (ceea ce merită luat din acesta), ține seama de acesta, pentru că doar în felul acesta se asigură continuitatea și se evită fragmentarea, întrucât rezultatul experimentelor mai multor generații poate încorpora mai multă experiență decât ar poseda un om iar regulile moralității nu sunt concluziile rațiunii noastre, după cum menționează Hayek.
Prezentificarea, sentimentul că tot ceea ce am acum, Rațiunea si Înțelegerea pe care le am acum mă vor ajuta cu siguranță sa depășesc viitorul, sa pășesc în viitor constituie boala contemporaneității. Noi vrem cu orice preț sa ignorăm, să uităm, să rescriem Trecutul. Acesta nu mai este important. Oricum am numi Trecutul, Tradiție, Cultura, Civilizație acesta nu ne mai trebuie din moment ce avem Rațiunea, Logica, Pozitivismul.
Rațiunea este anagogică. Daca nu înțelegem lucrul acesta rămânem niște tocilari. Rațiunea face salturi. Ne dovedește asta si Einstein, si fizica cuantica si lupta acesteia cu limbajul fizicii clasice – a lui Newton, dar si biologia semiotica – Marcelo Barbierii. Daca acceptam rațiunea anagogica acceptam evoluția in salturi, dincolo de suma acumulărilor, si faptul ca uneori știm fără sa știm de unde știm, sau fără sa putem explica si altora ca știm sau de unde știm. Doar pentru că suntem așezați într-o ordine a continuității la care în mod subconștient avem acces, spre exemplu.
Pe la 1930, Rebreanu îi spunea lui Mihail Sebastian – ați izbutit de-a vă impune prin faptul de a fi tineri. Noi așteptăm cu nerăbdare sa îmbătrânim pentru a ne face drum. Pe la 1860 (1862 mai exact) motto-ul original (a renunțat la el apoi) al romanului „Părinți si copii” al lui Turgheniev era așa – „un tânăr către un bărbat între doua vârste: aveați capacitate dar nu si forța. Bărbatul intre doua vârste către tânăr: aveți forța dar nu si capacitate.”
Si numai juridic, modul in care ne-am uitat la trecut ne-a împărțit în două: anglo-saxoni (UK si SUA) si franțuzii – romanici (noi restul). Cei dintâi au valorificat trecutul in instituțiile juridice, păstrând jurisprudența (common law) ca reper al ceea ce ei numesc – calitatea legii de a nu surprinde, de a fii mereu cunoscută (in esența, la principii). Common law, dincolo de faptul ca valorifica trecutul păstrează și această calitate pentru lege (de a nu fi noua, străină) dând astfel continuitatea unei nații. Cei din urma (noi cei ce bem din aceeași apă cu francezii) au hotărât ca tot ceea ce contează este capacitatea majorității de a raționa, de a crea legi, fragmentând in felul acesta națiunea (nu mai spun de calitatea legii – poate sa fie oricât de noua vrea ea daca este adoptata de majoritate).
Reperul trecutului ne bântuie si pe noi.
Constituția României, un mix de oportunism si instrumentalism, suficient de fricoasa încât sa renunțe la ideea de trecut, dar suficient de obraznică încât sa-si aleagă trecutul pe care-l valorifica spune ca ”Romania este stat de drept, unde dreptatea si libertățile sunt valori supreme in spiritul idealurilor Revoluției din 1989”.
Idealurile Revoluției din 1989 este trecutul pe care ni l-am ales ca Reper, ca modalitatea de valorificare a Trecutului. Si fapt este ca Revoluția din 89, începută de jos in sus, dar sfârșită ca o mișcare de sus in jos a creat un anumit fel de organizare, de sistem – oportunist, instrumental, capabil sa se urce pe orice val care-i profita. Asta vedem zilele acestea peste tot – in politica, de la cel mai înalt nivel pana la cel mai mărunt, in societatea civila, la intelectualii participanți.
Tinerețea (gândului, ideii, omului, sistemului, etc.) pe post de paricid. Asta vedem de ceva vreme. Sau altfel spus Tinerețea si atât (fără nimic altceva) este ca apa sfințită fără Credință: nici nu-ti face bine dar nici nu te omoară.
Sunt multe diferențe esențiale între tradițiile generate de Revoluția engleza sau Revoluția americană fata de cele pricinuite de Revoluția franceza. Dar una cred ca se detașează ca efecte si anume tradiția continuității vs. tradiția fragmentarii. Anglia si SUA au păstrat continuitatea si in felul acesta esența (au nuanțat nu au distrus), Franța si restul lumii ce s-a inspirat de acolo au optat pentru fragmentare, pentru abandonul continuității, si in felul acesta pentru ignorarea esenței.
Romania suferă (la modul cel mai profund astăzi) pentru ca nu a reușit sa aibă continuitate in nimic – idei, instituții, etc. dar si pentru ca situația generala a fragmentarii, aici la noi a fost multiplicata ca efecte, ne-am segregat atât de mult încât astăzi este imposibil sa ne mai întregim in vreun fel. Si tot ceea ce numiți astăzi idei moderne, progresiste, ideologia unora sau altora, contribuie la întărirea si înmulțirea fragmentarilor.
Putem fi exemplu de societate ce sta intre scaune.
Am creat, generat, după Revoluția din 1989, un sistem în care toata lumea vrea sa dea direcția, să-i arate drumul, sa construiască omul, etc. Într-o formă sau alta toți o au. Dar nimeni nu cere mai putina intenție, mai putina voință de a construi lumea cum vrei tu, etc. Lumea are nevoie de răgaz pentru a ajunge la ordinea spontana ce-i asigura firescul. Toți avem o intenție, foarte putini mai avem răgaz pentru ordine spontana.
Idealul Revoluției din 1989 realizata in final de sus in jos (de o mana de oameni ce a confiscat ce au făcut cei mulți) s-a impus in sfârșit. Modelul de sistem, de organizare s-a impus in final – nomenclaturist, capabil sa adere la interese grup, ipocrit, instrumental, vorbește de principii si valori doar când le aplica altora, complet oportunist, etc.
‘’Sunteți creștini și alergați după eroi și așteptați un mântuitor care sa ia pentru voi chinul asupra sa si va scutească de Golgota”, spune Jung.
S-a profitat la maximul de o anumită amorsare religioasă.
Când mergi pe sârmă e posibil sa treci prăpastia dar si să cazi. Așa-i si cu ‘amorsarea ideatica’ pe care o exercita Creștinismul asupra noastră. Ne pregătește si pentru calea cea buna dar ne poate face si prada ușoară pentru Dictatura, totalitarism, forme atenuate, forme ipocrite de despotism, etc. Europa este continentul asupra căruia planează cel mai mult pericolul exagerării, ideologiei abundente, utopiilor si distopiilor, etc.
România o demonstrează cu multe argumente.
Suntem în situația aceasta și pentru ca Omul creștin este deja pregătit sa devina un Om (creștin) nou. Si astfel se naște întrebarea capitala pentru noi – cum facem ca Omul creștin să rămână un om nou dar doar in plan religios? Cum facem ca Omul nou creștin sa nu fie extrapolat si in mediul profan? Cum facem ca Omul nou creștin sa nu fie transformat în materie primă ușor accesibila pentru Dictatori si totalitarisme, forme agravate sau forme disuasive, căci despotismul si democrația nu sunt totuși forme incompatibile?
Nu cred ca exista o soluție mecanică. Rămâne sa trăim cu riscul pentru a putea sa ne bucuram de beneficii. Sau dacă există o soluție, ordinea spontană se numește aceasta, complet diferită de o societate nomenclaturizată, granulată în mod general dar și în mod absolut.
Nicăieri nu se vede mai bine nomenclaturizarea societății post-revoluției din 1989 decât la tineri (tinerețea nu-i despre vârstă ci despre vechimea, temeinicia ideilor, gândurilor) respectiv la intelectuali. Nu toți tinerii aderă, achiesează la structuri deja definite, existente în societatea noastră ci doar anumiți tineri, cei ce au vocația apartenenței la grup, dobândită deja, ca premisă de evoluție profesională. Nu toți oamenii ce gândesc pe cont propriu ajung să fie cultivați ca intelectuali, ci doar anumiți gânditori, ce au intenție și voință din abundență, pentru a schimba, contorsiona, modela într-un anumit fel și doar atât, individul, omul.
Uităm că Intelectual este doar cel ce se schimba pe sine atât de mult încât se pune la dispoziția celorlalți ca reper, ca model, eventual. Nu se impune prin forță, nu vrea sa-i schimbe pe alții, nu vrea sa-i facă pe alții după chipul si asemănarea ideilor sale. NU vrea nici macara sa-i convingă dincolo de limita in care aceștia se pot lasă convinși. Ci doar se pune la dispoziție si se gândește, mizează, așteaptă ca alții sa-l ia de reper. Când depășește aceasta limita devine ideolog, militant, negustor de idei, etc.
Noua ne-a lipsit, ne lipsește încă categoria, masa care sa nu se urce pe val, care sa lase valul sa treacă, sa continue sa facă ceea ce știe mai bine indiferent de structura valului.
Oricât de mult s-ar strădui, paradoxul modernismului în fapt (in orice forma se declina – postmodernism, metamodernism, etc.), este ca nu poate scăpa de propria Tradiție. Modernism/Postmodernism cu Tradiție, ce ironie.
Am fragmentat pentru a începe propria tradiție a Idealului Revoluției din 1989 – urcatul pe val.
