,,Încep să nu mai fiu geloasă. Prin scris se duce, se vindecă. M-am întors la Drumuri și la terapia prin scris, la acest medicament miraculos. Cuvîntul vindecă, cuvîntul arde suferința. Cuvîntul este energie. Cuvîntul este eliberator. Cuvîntul este viața mea. Cuvîntul m-a scos din disperarea morții copilului meu. Și cînd eu nu voi mai fi aici, va rămîne cuvîntul meu, povestea lui Nicole, povestea unei vieți împotmolite, dar al unui destin de învingător.. Căci și dacă ar fi să mor în această secundă, voi muri neînvinsă.” (p.41); ,,Pentru mine mesajul este foarte important. Este esența scrisului (…) Eu zic că e important și ce spui, nu doar cum spui. Într-o lume plină de urîțenii îmi doresc ca scrisul meu să ridice nivelul de conștiință. Aceasta ar fi finalitatea supremă a arderilor mele, nopților mele petrecute în fața tastaturii, renunțării la multe alte lucruri, fie ele banale, fie importante. Sper ca măcar o fărîmă de soare să ajungă în inima și mintea cititorilor mei.” (p.59); ,,Cînd devin cititorul propriei mele cărți, plîng și rîd odată cu personajele mele. Cînd mă bucur eu însămi de ceea ce am scris, atunci sînt sigură că undeva un cititor va rezona cu scrisul meu. Și lucrul acesta îmi spune mult mai mult decît critica literară. Nu vreau să minimalizez munca unui critic literar. Fără critic nu ar exista niciodată o literatură de calitate. Dar pe mine mă bucură mai mult un cititor obișnuit. Să reușesc să ating o fărîmă din inima lui. Acesta este scopul scrisului meu. (…) eu nu scriu pentru critică (…) De fapt fiecare om are o poveste care merită să fie spusă. Doar să aibă curajul să o spună. Eu am avut acest curaj, de a lăsa pentru cei care vor veni, o mărturisire personală. Sper ca cititorul meu să iubească acest tip de sinceritate.” (p.116-117); ,,E clar că nevoia mea de apropiere și comunicare este una dintre cele mai importante. Pentru că dincolo de necesitățile mele fiziologice, hrană, somn, am nevoie de oameni. O nevoie teribilă de oameni dragi, de atingere, de îmbrățișare.” (p.119); ,,Eu stau mărturie prin scrisul meu.” (p.124); ,,Am nevoie de oameni.” (p.128); ,,Sînt mai altfel, așa că scriu cărți.” (p.133); ,,M-am născut cu frumosul în mine.” (p.147).
Făcîndu-i voia, cu iubire și intenție, caut să mă autosituez cît pot de strict în postura cititorului/observatorului obișnuit și, pentru moment, îmi adăpostesc glasul criticului la ,,umbra” glasului în floare al Aurorei Dumitrescu, cedîndu-i întîietatea, respectîndu-i vrerea și extrăgînd pasaje-blazon (mise en abimé) semnificative din Colibri Dorado, în care aceasta face din aventura scris-cititului mai mult decît un crez, un stil de viață. Orișicît de mult aș încerca să mă păstrez obiectiv, departe de luciditatea, de spiritul analitic al criticului și de tentația hermeneuticii, calitatea exclusivă de cititor ,,neutru” nu mă prinde și, în cele din urmă, abandonez poziția silentio stampa, iar judecățile de valoare la adresa textului Aurorei Dumitrescu încep să ,,curgă” firesc una după alta.
Dincolo de empatia pe care o afișează față de personajele sale (alături de care trăiește intens), semn al unor emoții puternice arse în athanorul creației și al narativului incandescent, a grijii față de felul cum opera sa ajunge la cititor (o călătorie în adevăratul sens al cuvîntului), Aurora Dumitrescu își calibrează scriitura după mărimea inimii sale și a mărinimosului gest altruist cu care știe să vină în întîmpinare, ,,unelte” pe care le folosește și ca șaman, în procesele de vindecare, unde etica și datoria morală au un rol de căpătîi. Cărțile Aurorei au un dublu rol terapeutic: pe de-o parte, scrisul o ,,decuplează” de la grijile cotidiene, o face să treacă mai ușor peste episoade dramatice din viața sa (remarc aici bogatul fond autobiografic pe care-și clădește romanele) și îi permite libera circulație în lumea poveștii și a imaginarului (de unde și vocația sa de explorator), pe de alta îi oferă modalitatea de a fixa (apropo de datoria morală) întîmplări din viața personală, în contra uitării: ,,Prin neuitare cineva trăiește pentru totdeauna.” (p.81).
Fără îndoială, Aurora Dumitrescu este preocupată de ce primește drept moștenire și de ce lasă moștenire. Dincolo de a fi un ,,instrument” de comunicare, cuvîntul său are valoare testamentară. Scriitoarea este născută pentru cuvînt, îl mînuiește abil și inspirat ca profesor și filolog, i se dedică în întregime, îi cunoaște potențialul și valoarea soteriologică. Cuvîntul care clădește și face sens o ține-n viață, însă nu oricum, ci conectată la vibrație înaltă. Prin cuvînt, Aurora Dumitrescu este. Dacă n-ar fi fost cuvîntul consolator-tămăduitor care să-i îndulcească suferința și s-o facă cît de cît acceptabilă, Aurora Dumitrescu ar fi fost definitiv pierdută, spulberată, piezișă și aneantizată. Pentru ea, cuvîntul tămăduitor e mîna-ntinsă care a extras-o din abis. Cuvîntul o ține și o susține la suprafață, îi face viața suportabilă, îi conferă dreptul la existență. Prin cuvînt, Aurora înțelege și se înțelege, găsindu-și salvarea. Mînuind abil și inspirat cuvîntul, Aurora Dumitrescu se autoextrage din bolgii. E ieșirea ei la Lumină, la liman. Cuvîntul (o) amprentează, cuvîntul îi conferă consolare și senzația dezirosirii, cuvîntul îi este ,,scară”, Axis Mundi, reașezare în ,,vatra” ființială. Prin cuvînt, Aurora Dumitrescu se reclădește, oprindu-și surparea interioară. Cuvîntul e pilon, reazăm, stîlp, punct de sprijin. Prin cuvînt, ea se legitimează, accesează conștiința înaltă, revine la Sine. Prin cuvînt, devine ,,animal îndumnezeit”: ,,Mi-e dor de mare. Să mă cufund în nisip și să fac dragoste cu soarele. Între noi este o poveste de iubire atemporală. Cred că în toate viețile am fost veșnic îndrăgostiți.” (p.83).
Scriitura Aurorei Dumitrescu poartă pecetea zborului micuței Păsări Colibri, arhetip de prim rang în tradiția șamanică inka, simbol al călătoriei, al curajului și al determinării, ilustrarea perfecta a imposibilului care devine posibil, paradox al fragilității ce-și conține puterea imensă. Precum Pasărea Colibri, Aurora Dumitrescu e călătorul ce-și extrage seva din genotipul eroului mitic și ale sale călătorii inițiatice fondatoare, iar scriitura ce-i poartă amprenta e libertate, nesupunere la canon, curaj, asumare.
Colibri Dorado vine în prelungirea legendei lui El Dorado (care în spaniolă înseamnă ,,Auritul”), o legendă sud-americană despre un ținut misterios și fabulos (în care călătoria, aventura și explorarea erau incluse), bogat în filoane de aur și rîvnit de conchistadori. Inițial, povestea îl avea drept protagonist pe un rege care făcea risipă de bogății acoperindu-se cu aur, iar ulterior a devenit mitul unui oraș de aur ascuns privirilor neavenite, hulpave și hrăpărețe. Etimologic, dorar provine din latinescul deaurare (format din particula de-+aurum, care se tălmăcește prin aur), dorar care implică procesul de acoperire/poleire a unui obiect cu foiță de aur, pentru a-i spori valoarea și însemnătatea. În sensul figurat, folosit de Aurora Dumitrescu, ,,aurirea” ține de lămurirea cuvîntului prin foc, alchimizarea/înnobilarea lui cu sensuri aparte, ceea ce-l face mai atractiv, mai ,,luxuriant”, mai cu miez, mai penetrant, mai cu multe ,,karate”. Și, legat de viața Păsării Colibri, aurul poate fi nectarul (hrană zeiască) cu care aceasta se hrănește, eforturile colosale pentru colectarea acestuia, călătoria/migrația aureolată de glorie (o veritabilă lecție de viață), soarele (Entitaitai) și luna (Mamachilia) șamanice etc.
Colibri Dorado demonstrează că există viață după moarte și că există viață după pandemia de covid 19. Cele două paliere pe care se fundamentează textul e drama individuală prin care trece Tudor, copilul Aurorei, alături de drama colectivă, planetar-globală din urmă cu cîțiva ani generată de virusul ucigaș care a pus stăpînire pe Terra. Cele două paliere au în comun boala, atitudinea în fața suferinței.
Pedagogie a demnității, Colibri Dorado este despre restaurarea omului, despre curajul Aurorei Dumitrescu de a vorbi deschis despre viața sa personală. Radiografie a unei stări de spirit, Colibri Dorado ne-o prezintă pe scriitoare cu o rezistență sporită la abandon, ce refuză postura de victimă sau de pierzător în fața destinului, puternică în vulnerabilitatea-i: ,,trăiesc în caznă.” (p.33). E un proces de sublimare, holocaustic (holos+caustos), ardere de tot, completă, scriitoarea nelăsînd nici o fărîmă din trăirile sale necombustionată: scrisul, combustie internă.
În plan personal, scindarea Aurorei Dumitrescu se produce între ,,Eu Sînt” și ,,Eu Nu Sînt”, două capete de pod existențiale, două borne de hotar, două paradigme existențiale, două rampe de lansare înspre speculația filosofică, ars combinatoria: Eu Sînt Nefiind și, în același timp, Eu Nu Sînt Fiind. Între Eu Sînt și Eu Nu Sînt, Omul, viziunea antropocentică. Două litere/particule care fac diferența: n și u. A fi în trup, versus a fi în Spirit. A fi în cuvînt, a fi de cuvînt, a fi în afara cuvîntului (rostirii), a fi în stare(a) de grație, a atinge înveșnicirea, a fi în prezent: ,,Acolo, pe malul mării, doar Sînt. Nu mai există luptă sau fugi, ci clipa eternă, clipa dilatată în Eu Sînt. L-am cunoscut pe Eu Sînt la Baba Mooji, în Rishikesh. L-am cunoscut pe Eu Sînt la focul sacru al Șamanilor, l-am cunoscut pe Eu Sînt cînd am făcut dragoste cu Ru…fizic sau nefizic, l-am cunoscut pe Eu Sînt cînd m-a îmbrățișat copilul meu…L-am cunoscut pe Eu Nu Sînt în lungile nopți de insomnii cînd îi era rău, l-am cunoscut pe Eu Nu Sînt cînd Andrei a renunțat la mine sau cînd Ray nu mi-a mai răspuns la telefon, l-am cunoscut pe Eu Nu Sînt cînd a ieșit doctorul de la ATI ca să îmi spună să mă pregătesc și, cînd am intrat, Tudorică abia mai putea să respire. L-am cunoscut pe Eu Nu Sînt cînd îmi venea să îmi smulg toate organele din corp pentru el, atunci cînd am implorat-o pe Ana să îl adoarmă tot timpul…Atunci…atunci l-am cunoscut pe Eu Nu Sînt. Atunci am cunoscut vidul, și nu vidul de care care vorbesc religiile estice, adică necuprinsul, ci hăul, întunericul fără lumină, absența lui Dumnezeu. Și cea mai cumplită viață este cea fără Dumnezeu în noi. Acum Dumnezeu s-a întors (…)
Și mă întorc în meditație. Revin la Eu Sînt. Revin la lumina din mine. Revin la feminitatea mea.” (p.42-43)
Carte a penitenței (,,Viața este imprevizibilă. Pentru prima data în viață, nu mai forțez nimic și nu mai vreau să dețin controlul. Nu mai sînt demiurgul atoateștiutor. Ci sînt spectator și actor în același timp. Acum nu mai sînt pe scenă, ci în sală, și aștept spectacolul vieții. E necunoscută pentru mine. Altcineva a scris-o. M-am îngîmfat și în prima rundă, și în a doua. Mă credeam la cîrmă…Acum…acum am renunțat la șefia propriei vieți. Adevăratul șef nu sînt eu cea cu mintea asta limitată. Ci eul de mai sus. Nu îmi rămîne decît să-l ascult. Și de cînd îl ascult pe șeful ăsta de mai sus, totul e mai ușor. Deci acesta este secretul vieții. Nu e așa de complicat. Să abandonezi controlul, știind că șuvoiul nu te îneacă, ci te duce spre adevărata ta destinație. Șuvoiul nu m-a dus spre vindecarea corpului lui Tudorică. Ci spre evoluția noastră, spre lecția supremă a iubirii necondiționate.” -p.35-36), confesiune nudă, macră, pe-alocuri brutală, cu accente naturaliste, Colibri Dorado ,,A fost și este o poveste despre iubire. Și iubirea vindecă. Vindecă în toate planurile și în toate timpurile. Vindecare și pe verticală și pe orizontală, vindecare pluridimensională, dincolo de timp, dincolo de viață și de moarte. Prin iubirea pentru Tudor am învins frica de moarte (…)” (p.23); ,,În ultimele două zile din viața lui nu am putut să-i mai stau alături. Am fost lașă. Nu am mai fost ca femeile care au stat pînă Isus și-a dat duhul.” (p.31).
Apoi mai este iubirea intens spiritualizată dintre Nicole, alter ego-ul scriitoarei, și Ru (iubire care are ceva din sclipirea efemeridelor), iubirea lui Nicole pentru familie, prieteni și întreaga umanitate (în absența oamenilor providențiali de care să se înconjoare, viața nu are sens), iubirea și recunoștința față de darurile primite de la fiul Tudor și de la întreaga-i existență (paradoxal, sacrificiul lui Tudor e văzut ca un beneficiu de Nicole, acela de a face pace cu moartea și de a nu-i mai fi frică, de a pune capăt gîlcevii cu Dumnezeu, de a nu se mai considera o victimă a sorții și de a se dedica șamanismului -de unde și vocația profund umanistă a Aurorei Dumitrescu).
De la șamani Aurora Dumitrescu învață că e mai mult decît un trup din carne, că e făcută din Spirit și din Lumină, înțelegere care are ecou în fiecare celulă a trupului său. Aurora Dumitrescu are parte de HAMPE, de vindecare energetică, cea care îi transformă viața, îi produce o tămăduire fizică. Vindecarea (și nu însănătoșirea, care ține de remedii și implică doar rezolvarea problemelor externe) Aurorei Dumitrescu rezultă din experimentarea nemărginirii, ceea ce-i conferă o stare sporită de bine, un sentiment de pace, de putere și comuniune cu tot ce înseamnă viața. În profunzime, frica e înlocuită de calm și de seninătate, de iubirea vindecătoare, de starea de grație și de iertare (inclusiv a propriei persoane), se produce eliberarea de lanțurile care o țin legată de povestea sa dureroasă, de sentimentul de vină, de regret, de rușine, de teamă, de viitor. Grație învățăturilor șamanice, Aurora Dumitrescu trăiește experiența inițiatului în spațiul sacru. În spirit șamanic, Aurora produce schimbări perceptuale, care îi schimbă relația cu viața: calea șamanului e cale a puterii, a angajării directe cu forțele Spiritului. E un proces complex prin care scriitoarea renunță la identitatea și la eul său limitat ,,vechi”, experimentînd o unime nelimitată cu Creatorul și creația. Aurora Dumitrescu ajunge să nu mai fie legată/condiționată de poveștile dureroase din trecutul său, iar viitorul nu i se mai clădește în funcție de trecut. Experiența nemărginirii (care nu se confundă cu eternitatea) presupune abolirea trecutului și a viitorului, cel care rămîne fiind doar aici și acum. Fapt demn de menționat, trecutul (implicit și traumele aferente) Aurorei Dumitrescu nu îi este cu desăvîrșire șters. Pierderea, durerea și tristețea plecării fiului Tudor în alte dimensiuni rămîn doar ca o amintire, care însă nu îi mai definește ființa, nu îi mai definește identitatea, cine este. Capital pentru Aurora Dumitrescu este momentul cînd conștientizează că ea nu e poveștile sale. Experineța nemărginirii (ce înseamnă ieșirea din timpul linear și trecerea în sacru) spulberă iluzia morții, a bolii, a fricii și a bătrîneții. Schimbarea de paradigmă în cazul Aurorei Dumitrescu ,,cea nouă” are loc prin intermediul vindecării fizice și emoționale, prin eliberare spirituală, prin conștientizarea esenței sale de lumină care este eternă.
Colobri Dorado e o lecție de viață ce-și conține nota sublimă de umanitate și de eroism. E un ,,compendiu” de recompunere ființială, de autoextragere dintr-un context dramatic, carte despre curaj și determinare, a umplerii cu conținut a unui imens vid: ,,(…) îl umplu cu această poveste. Cu paharul de vin roze pe care îl sorb îndelung. Cu traduceri din limba franceză și cu dorința de a ajunge la Kyoto ca să pot da naștere unui nou roman, cu imaginea Africii unde aș putea da o mînă de ajutor copiilor foarte săraci. Cu șamanii mei dragi care mă susțin în mesele lor calde ca să îmi dea putere și viziunea vindecării mele. Cu o mică licărire de speranță că într-o zi voi putea iubi din nou. Cu dorința de a fi o profesoară de franceză foarte bună. Îndrăznesc să mă uit la viitor.” (p.26).
Calitatea de căpătîi a scriiturii Aurorei Dumitrescu este onestitatea: ,,Nu vreau să-mi reproșez nimic conștiinței. Este bunul meu cel mai de preț (…) Nu mi-am construit nimic în viață pe o nedreptate adusă altei persoane. Pentru că știu că totul este acțiune și reacțiune. Ce trimiți, primești înapoi. Fericirea construită pe nefericirea altuia este o iluzie. Este adevărat că trebuie mai întîi să ne iubim pe noi înșine, apoi pe ceilalți, pentru că nu poți oferi nimic din lipsa de stimă și iubire față de sine. Dar acest lucru nu îți dă dreptul să fii egoist și să conteze doar ce vrei tu, doar binele tău. Fără empatie construim un castel de nisip. Se va prăbuși la prima adiere de vînt.” (p.121).
În același timp, Colibri Dorado e o carte a călătoriilor extinse, semnificative fiind impresiile scriitoarei din exotica, fascinanta, fabuloasa, intens spiritualizata și contrastanta Indie, imortalizată magistral și de Mircea Eliade în Maitrey, cu care Nicole, alter ego-ul scriitoarei, se identifică și pe care o recuperează acum prin intermediul memoriei salvator-izbăvitoare: ,,Shiva dansa bezmetic pe stradă, în temple, în ashramuri, în satsangurile lui Baba Mooji, în ochii călugărilor rătăcitori cu picioarele goale și murdare, în grotele întunecoase destinate mediației, în vacile care treceau nepăsătoare și regale pe drumurile prăfuite, în restaurantele mizere unde mîncai orgiastic, în somnul oamenilor fără adăpost care înnoptau pe bănci sau direct pe marginea drumurilor, în chipul șoferilor de ricșe care se aplecau în fața ta, cu mîinile împreunate la piept, zîmbindu-ți șăgalnic și inocent, spunînd cuvinte magice Namaste lady, în chipul maimuțelor care pîndeau să-ți fure portocalele din rucsac, în bețișoarele uneori mirosind a proaspăt, alteori dulce-grețos, în aromele dulciurilor prăjite, în batiste mizere, în chipul copiilor care așteptau cuminți, îmbrăcați în uniforme curate, să vină autobuzul care să-i ducă la școală, în ochii maeștrilor yoghini care plecau în alte lumi și se mai întorceau doar pentru a se hrăni cu cîțiva cartofi, dar și pentru a ne zîmbi nouă, celor care ne zbăteam încă în temeri și stresuri inutile, în ochii lui Do, în ochii grupului India 2016…Shiva dănțuia după voia sa, în corpul meu, în chakrele mele, în sexualitatea mea, în inima mea, în creierul meu…Shiva voia să iau foc, să ard, să urlu, să zbor, să renasc. Acolo, în India, a murit o parte din mine și s-a născut o nouă Nicole.” (p.24-25).
Carte a dorului și a darului, carte a vieții, dar și a morții (,,Pentru că celebrez viața, pentru că celebrez moartea.” -p.37), carte de tip remember, carte a Iubirii fără de sațiu, carte a maternității și a feminității, a sensurilor profunde dobîndite prin experiență, carte a lui ,,a fi”, a regăsirii sinelui și a iubirii de sine, carte a supliciului și a pătimirii, dar și a vindecării, a agoniei și a extazului, carte a prieteniei, a luminii și întunericului, a pornirilor instinctiv-hübrice, a revoltei, neputinței, dar și a renașterii din propria cenușă, carte a acceptării, a liniștirii și a clădirii sufletești interioare în fața provocărilor vieții, carte despre frică (,,Am umblat în toată lumea să scap de frică.” -p.24), carte de tip yin și yang, Colibri Dorado debutează sub auspiciile dorului mamei pentru fiul său Tudor (,,Cel mai iubit dintre pămînteni. Acum dintre îngerași.” -p.19), plecat prematur din această viață: ,,Am ezitat să mă apuc de această nouă carte pentru că îmi este dor de my love și totul mă doare încă atît de rău. Dar, paradoxal, se întîmplă uneori ca durerea asta de nesuportat să se transforme într-o bucurie de nedescris atunci cînd my love vine la mine. Nu vine prea des. Mi s-a spus că trebuie să-i dau drumul să-și urmeze drumul și să nu-l mîhnesc.” (p.11); ,,Mi-e cumplit de dor de Tudorică. (…) Viața mea se împarte între înainte de Tudor, cu Tudor și după Tudor. Și am pășit în era fără Tudor.” (p.20); ,,Era o minte sclipitoare, un spirit înalt într-o închisoare a materiei. El venise doar ca protector.” (p.33).
Aurora Dumitrescu scrie febril, răscolitor-răvășitor (,,Nimic nu e mai greu decît să-ți moară copilul.” -p.18), sub semnul pierderii ireparabile, al suferinței, într-o vreme în care întreaga umanitate a fost cuprinsă de pandemia de Coronavirus, moment de cotitură, fractură de destin planetară, obsesie globală, psihoză, tranșator între Eu Sînt și eu Nu Sînt: ,,Spirt pe clanța ușii, spirt pe cheile de la mașină, spirt pe telefon, spirt pe tălpile ghetelor, spirt pe tastele laptopului (…), spirt pe micul rucsac, spirt pe portofel, spirt pe ochelari, spirt pe alimentele de la supermarket…” (p.48). Așadar, narațiune pe două planuri: pe de-o parte, viața Aurorei după dispariția lui Tudor, pe de alta, viața pe Terra cuprinsă de Coronavirus 19.
Statisticile seci, contabile, bilanțuri tragice, derută, confuzie, spleen, anxietate, Frică cu majuscule, armaghedon, dangăt de clopot în dungă ce sună a morțiu, arhitectura și amploarea dezastrului, isterie în masă, cronică a macabrului, toate generate de și recuperate din știrile confuze, bulversante și panicarde prezentate în mass-media momentului, cadență a flagelului, cifre care însumează pierderile de vieți omenești într-un război cu un inamic nevăzut (semn că omenirea nu este pregătită să facă față unei crize majore), sînt ilustrate în Colibri Dorado. Toate acestea ne sînt extrem de familiare și de ,,trăite”, au năvălit peste noi și ne-au pustiit, fiind cu toții sub vremi, vorba cronicarului. Aurora Dumitrescu nu-și propune răsucirea cuțitului în rană, nici reactivarea unor traume colective. Retrospectiva pandemiei nu e masochism bine temperat, ci curajul noncapitulării, parte din istoria unei deveniri: ,,România Coronavirus 131 de cazuri.” (p.12); ,,Infectați 1661, decedați 318, vindecați 852, în carantină 24193, în izolare 68757.” (p.19); ,,Infectați 6633, decedați 331, vindecați 914, carantinați 24020, autoizolați 71293.” (p.22); ,,Infectați 8067, decedați 411, vindecați 1508, în carantină 22129, în izolare 50702.” (p.29); ,,Infectați 10417, decedați 567, vindecați 2817, în carantină 12251, în izolare 27410.” (p.53); ,,Sper să ne învățăm toți lecția covid-19. Privesc sărăcia oamenilor din țările slab dezvoltate și mi se strînge inima. Bogații lumii (…) să se preocupe și de Africa, conducătorii noștri să pună interesele țării mai presus decît nevoile personale, adică mai presus de bani ori de ambiția măreției, miraj ale cărui victime devin foarte rapid odată ce se văd în scaunul puterii, medicii să își schimbe complet modul de abordare a pacienților și să se întoarcă la jurămîntul simplu dar sacru al lui Hipocrate, noi profesorii să fim deschiși la nou și să acceptăm că lucrurile nu rămîn fixe, că totul este în evoluție, că ne furăm căciula promovînd elevi care sînt mult prea departe de străduința învățăturii.” (p.69); ,,Gata cu carantina.” (p.87); ,,Alaltăieri am aflat că am covid (…) Mă îndrept spre litieră să schimb nisipul. Îl vărs într-o pungă și nu mai strîmb din nas ca de obicei. Hmmm…(…) Mă apropii mai mult cu nasul. Deodată mi se aprinde lumina în cap. Mă spăl repede pe mîini și merg spre frigider. Iau o lămîie și o tai. Nimic. Gust din ea. E acră. Și mai mult decît acră, e amară. Deschid o cutie de bere…Îmi bag nasul în pahar. Miroase a apă. Desfac o portocală. Nu simt nici un chef să o mănînc. Cum să mănînci o portocală fără miros? (…) Îmi dau seama cît este de ciudat totul. Nu mai am absolut deloc simțul olfactiv.” (p.96-97); ,,Cum spune campania aia la TV a guvernului.Virusul ucide. Habar nu au ăștia că vrînd să atenționeze, reușesc să facă mai mult rău. Pentru că înainte a fost cuvîntul. Și cuvîntul cu încărcătură grea ucide. Nu virusul propriu-zis.” (p.102); ,,Desfac o portocală și încep să plîng. O miros iar și iar. Este cel mai frumos miros din lume. Este mirosul copilăriei. Îmi revine mirosul. Miros iar și iar și îmi dă o stare de bine.” (p.106); ,,Covidul vine la mine cu o lecție. Va trebui să o găsesc. De fapt mi se va arăta fără să o caut cu mintea. Și voi înțelege ce și cum.” (p.107); ,,Îmi este așa de dor de îmbrățișarea de om.”; ,,Nu îmi e frică de virus, ci de mintea mea bipolară (…)” (p.110); ,,E un virus mut.” (p.111); ,,Virusul merge acolo unde ai slăbiciuni în organism. Și îți accentuează o patologie deja existentă. Dar cel mai important este felul de a gîndi. Și revin la noi, sîntem ceea ce gîndim.” (p.112); ,,Noi oamenii sîntem niște viruși mult mai agresivi și mai inconștienți decît covidul.” (p.125); ,,Demnitatea asta m-a scos pe mine din amețelile și dezechilibrele fizice și psihice cauzate de covid. Da. Voi trăi cu demnitate.” (p.135); ,,Virusul mi-a făcut un cadou uriaș și îi mulțumesc. Mi-a reamintit liniștea. E așa de bine să stai în liniștea asta. Fără atașamente.” (p.136); ,,Covidul mi-a adus acest mare dar, al acceptării și liniștirii minții, al abandonării totale. Toate planurile mele de viitor sînt proiecții frumoase, dar relative. Nu mai am ambiții egocentrice. Las rîul să curgă în direcția firească, așa cum natura îi face loc. Încerc să aplic această rețetă la fiecare domeniu al vieții mele. Carieră, job, bani, prieteni, viață emoțională (…) Nu mă mai pot risipi insistînd acolo unde nu sînt binevenită. Vreau să trăiesc în iubire, adevăr și sinceritate. Falsitatea, ipocrizia, bîrfa, judecata îmi sînt străine.” (p.143). Vă sună familiar? Retrăiți mental iadul pandemic?
Nimic pe lumea aceasta nu poate egala/consola durerea mamei care-și pierde copilul, de aici și puternica încărcătură dramatică a cărții Colibri Dorado. Aurora Dumitrescu împărtășește experiențe dureroase cinstind memoria fiului ei decedat prematur, îi onorează memoria: ,,Tudor mi-a fost maestru în lecția supremă a vieții. M-a vindecat de frica morții. Ce înseamnă moartea? O trecere. Și dacă e o trecere, de ce să nu mă bucur că-l voi revedea pe Tudorică? Îmi zisese bunica Neli. Cîtă dreptate avea, ca întotdeauna. Nu mă pot gîndi la el ca la ceva abstract, ca la un spirit evoluat care și-a îndeplinit misiunea. (…) pentru mine, el rămîne copilașul meu pe care vreau să-l apăr cu iubirea mea nebună de mamă chiar și acolo. Absurdă credința asta a mea cînd știu că l-am încredințat lui Dumnezeu și că este acum printre îngeri. Vreau să îl apăr și în cer, dar și, cumva absurd, în continuare pe pămînt. (…) Oare eu, toanta și rebela care nu s-a supus niciodată regulilor, nepreadusă la biserică și nepreaspovedită (…) nu am primit atîtea șuturi ca să devin mai puternică? Anduranța asta la care am ajuns prin încercări repetate m-a împiedicat să înnebunesc cînd copilul meu nu putea să respire cu morfina injectată ca să îi ușureze suferința fizică.” (p.16)
Cum face față Aurora Dumitrescu propriilor povești? Cu demnitate și irepetabilă Iubire. Pentru cine scrie ea, de fapt? Pentru sine, pentru a-și demonstra că-și poate supraviețui sieși, că viața merită, totuși, a fi trăită, chiar dacă, aparent, nu mai există nici un motiv după dispariția fiului ei preaiubit. Aurora nu vede viața cu mînie, cu prejudecată sau la modul răzbunător, nu se lamentează, ci e în profundă acceptare. Scriitoarea își face publice trăirile intense. Cu siguranță, Aurora Dumitrescu, alias Nicole, își poate găsi material narativ în afara experiențelor personale. La ce îi folosesc acestea? La (re)construcția interioară, la consolidarea acelui ,,Eu sînt” pe care-l invocă des, asemenea unei mantre, la consolidarea actului de conștientizare.
,,Mi-am promis să scriu această carte atîta timp cît va dura agonia virusului ucigaș.” (p.12), spune ea la un moment dat. Promisiune onorată, echivalentul unei credințe: ,,Sînt sigură că acum se va ridica la majoritatea dintre noi nivelul de conștiință (…) Cineva scria pe facebook (…) că se termină modernismul și postmodernismul și revine era umanismului. Adevărul e că modernitatea ne-a înstrăinat, ne-a făcut să se pierdem vibrația și conștiința. Acum, izolați fiecare la casa lui și cu frica sădită în noi, tînjim după a sta în fața blocului pe bancă, discutînd cu vecinii și prietenii, ne e dor să ne luăm în brațe și să ne pupăm zgomotos. (…) Aș vrea să am o baghetă magică și să alung toată frica din lume. Frica dă energie virusului, frica ucide. Ea este adevăratul inamic nevăzut.” (idem)
La Aurora Dumitrescu Frica devine personaj, parte a umanului din fiecare dintre noi: ,,Că așa sînt eu, bipolară, că doar am scris și un roman Bipolara. Și umbrele astea m-au întors în frică. Și de frica mea s-au prins alte umbre străine mie. (…) Eram prizoniera minții și umbrelor rătăcite, a căror prezență mă speria teribil.” (p.27-28); ,,Cu frica plecasem la Roata Medicinei. Și Marea Familie a șamanilor din școala lui Chris Waters, studenta cercetătorului și etnologului Alberto Villoldo, m-a ajutat să devin păstrător al pămîntului.” (p.29); ,,Adevărata mea închisoare a fost frica de suferința lui Tudor. Și șamanii mei m-au aruncat direct în luptă, în confruntare, în umbre. Dar mi-au dat și putere infinită.” (p.30); ,,de frica neînțelegerii și respingerii.” (p.31); ,,de teama că ceilalți vor zice aoleu te duci la vrăjitori, am urlat în mine iubirea de Dumnezeu, de Shiva, de Marele Spirit, de Fecioara Maria, de Maria Magdalena, de Mama Pămînt. M-ar fi acuzat toți că fac un amalgam de credințe. Dar în mintea mea era totul așa de limpede.” (p.32); ,,recad în frică.” (p.33); ,,Noaptea trecută a fost despre absența fricii.” (p.38); ,,Prin frică sîntem complet vulnerabili și controlați. De cine? E întrebarea firească. De forța obscură, întunecată. Lumea este totuși construită pe lupta dintre bine și rău.” (p.129); ,,Covid nu mai am, dar virusul fricii e mult mai periculos. Dar am și antidotul. Îmi pun Vivaldi pe calculator și puțin vin roze. Apoi postez o poză frumoasă cu Palilula și încep să scriu. Scrisul rămîne pilula magică antifrică.” (p.137).
Carte despre frică și ali(e)nare, despre compasiune (,,Privesc cu detașare nebunia tuturor, cu compasiune puternică pentru oamenii care sînt conectați la aparate și nu pot respira.”-p.15) și iertare (inclusiv de sine), cronică a pandemiei, a unei morți anunțate, Colibri Dorado are un mesaj paideic universal: să prețuim viața, să prețuim familia, să ne trăim fiecare zi ca pe o sărbătoare, să-l celebrăm pe Eu Sînt.
Galeria personagială a Aurorei Dumitrescu este una bogată, reflex al dragostei față de semeni și a nevoii de oameni providențiali cu care să se înconjoare pe care le postulează: Tudorică (absența care funcționează ca omniprezență: ,,Tudorică mă mîngîie cu mînuța lui energetică.” -idem), Baba Mooji, bunicul Ion, șamanul Ru, sora Ana, Sorana, bunica Neli, Lia, Mamaie Jucărie, Mona, Micaela, Laurent, Domnul Profesor, echipa Aius, Johnny, Do, Teodor, Miru, Radu, preotul Mihail, Petre, Elena, pisicile Misi și Albinuță, Don Chino, Don Pascuale, Louis, Andrei, Patrick, Ozzy, Ray, Mike, Ciprios, Sandokan, Canadianul, Andrei, polițistul aflat în razie covid, Lary, mama și tatăl scriitoarei (față de care manifestă un adevărat cult), Bella, Dean.
Există momente în Colibri Dorado cînd atitudinea Aurorei Dumitrescu îmbracă forma protestului sau a personajului proscris: ,,Am plecat acasă unde am luat xanax cu pumnul, să-mi amorțesc simțurile, să nu mai știu. Dumnezeu îmi dădea mai mult decît puteam duce.” (p.14); ,,lupta mea cu tot sistemul corupt din învățămînt care funcționează vai de mamă și în care abia am pătruns obținînd prima notă la examenul de titularizare, și asta doar cu ceva promisiuni pentru cel mult un an (…)” (p.17); ,,m-am lovit de scepticismul multor oameni, chiar și dragi, care nu acceptau îndepărtarea mea de regulile religiei în care m-am născut. Dar eu aflasem ce înseamnă bogăția cosmică a lui Dumnezeu, dincolo de religii. Toate religiile sînt bune. Și dacă noi sîntem ceea ce gîndim, fiecare cale duce acolo. În modernitate avem marea șansă de a cerceta și a crede.” (p.32); ,,Încă mi se pare nedreaptă viața mea (…)” (p.33); ,,Pentru că acesta este sistemul românesc de învățămînt, cu posturi care se afișează la zece seara în ajunul repartițiilor și care îți dispar de sub nas rînd pe rînd, pe baza unor hîrtii scrise de directorii unităților de învățămînt, care își aleg cel mai adesea profesorii nu pe bază de competență, ci pe alte criterii știute doar de ei.” (p.75-76).
Spiritualitatea, viziunea panteistă și mărturisirile de credință alcătuiesc eșafodajul narativ pe care e structurat Colibri Dorado: ,,Eu sînt șaman, păstrătorul pămîntului, tu ești Shiva, distrugătorul și apărătorul ordinii cerești. Eu sînt în Mama Pămînt. Tu ești în Marele Spirit. Ne întîlnim doar cînd Totul hotărăște.” (p.20); ,,Șamanii mei dragi spun că ne naștem cu un secret. Dacă pătrundem în secret (…), atunci scăpăm de frica morții și putem trăi în poveste. Noi toți ne naștem cu o poveste. Dar oare este povestea noastră sau povestea scrisă în codul nostru genetic? Tudorică a trăit povestea scrisă în codul lui. Eu trăiesc povestea scrisă în codul meu. Pentru codul lui nu am putut hotărî eu. Pentru a mea am încă puterea să schimb. Ștergînd, anulînd, reconstruind, devenind proiector (…)” (p.22); ,,(…) Păstrătorii Pămîntului mă învață să rescriu totul pe o coală albă. Să mă eliberez de tot ceea ce atîrnă în codul meu genetic și mă vatămă și să rămîn numai cu darurile strămoșilor mei. Sînt ancorată în Mama Pămînt. Și doar uneori mai zbor cu Vulturul. (…) eu sînt un păstrător al pămîntului. Într-o zi însă voi deveni și păstrător al stelelor.” (p.27); ,,Șamanii m-au învățat să mă reancorez și să înțeleg cu adevărat cum bucuriile sau traumele strămoșilor noștri sînt profund înscrise în adn-ul nostru. E ceea ce spunem noi creștinii că moștenim păcatele unui neam, sau cum spun religiile estice karma. Șamanii te ajută să-ți onorezi înaintașii, dar și să te eliberezi de ceea ce nu-ți aparține, trăindu-ți propriul destin, propria poveste.” (p.29); ,,(…) m-am spovedit copacilor și florilor, conurilor de brad și stelelor. Ei au fost martorii vieții mele complexe.” (p.31); ,,Aici este viața mea de șaman. Pe burta Mamei Pămînt.” (p.41); ,,Am simțit nevoia să sărut pămîntul. Nu eram încă pregătită să mă desprind de ceea ce știam, ca să merg în lumile superioare. După doi ani am aflat că nu poți ști ce e sus, dacă nu știi ce e jos. De atunci meditez în spații cu lumină, chiar în natură. Întunericul îmi încearcă mintea și mă duce în locurile întunecoase ale unui creier parșiv care preia controlul. Ca în filmele cu roboți care stăpînesc lumea…Lumea adevărată. Lumea oamenilor. Lumea plantelor și animalelor. Lumea mărilor și oceanelor. Tocmai cînd ar trebui să stau fără minte, să nu-i mai dau putere.”; ,,Nu sînt făcută nici pentru spații închise, nici pentru obscuritate. Iubesc soarele și marea. Sper să mor pe malul mării. Nu pe un pat de spital și nici în patul meu, închisă în casă. Ci trîntită pe burta Mamei Pămînt…Și natura să îmi dea așadar o mînă de ajutor. Așa am devenit păstrător al pămîntului, din dragoste pentru pămînt, conectată la marea familie de șamani veniți din Peru, țara lui Machu Picchu.” (p.47); ,,fac un mic exercițiu de respirație și chem arhetipurile, ale căror semințe germinează în mine.
Ampui Sacha Mama. Ampui Sacha Mama…Și șarpele mă duce pe burta Mamei. Mă tîrăsc prin iarba verde, ascultînd corul insectelor, mirosind pămîntul reavăn. Iau o bucată de pămînt în gură, simțind rodul Mamei Pămînt. Sacha Mama, ce mesaj ai pentru mine astăzi? Mîinile mele se ridică fără ca eu să știu. Fără ca eu să vreau. Palmele mi se împreună în dreptul pieptului, capul mi se apleacă cu umilință. Recunoștință…recunoștință și iar recunoștință (…)
Ampui Otorongo, ampui Otorongo…Și puma mea neagră cu labele groase vine în forță în chakra a doua. Puterea mă cuprinde. Și răgetul de felină gata de luptă. Bine ai venit, Otorongo. Ce mesaj ai astăzi pentru mine? (…)
Ampui, ampui Ciraquinty…Lacrimi de bucurie îmi țîșnesc din ochii închiși. Mîinile încep să zboare odată cu micuța pasăre. Ciraquinty…întreb eu nerăbdătoare (…) Zbor Ciraquinty…unde mergem? Peste oceane. În lumea poveștii…(…)
Ampui, ampui Apu Chen, Vulturul vine încet, zburînd regal spre chakra inimii mele. Cu ultimele bătăi de aripi se așează în pieptul meu. Era un mare gol acolo. De cînd Vulturul e în pieptul meu, mă simt întreagă (…) Zbori cu mine? Ai curaj? Am curaj, Apu Chen…Unde zburăm? Dincolo de nori…(…) Acolo, în cer, este Marele Spirit de care nu m-am separat niciodată (…)
Ampui, ampui Huascar. Îl recunosc după ochii albaștri, părul brunet și poncho-ul de șaman. Huascar, îți mulțumesc pentru că mă însoțești în umbre. Fără tine nu mă descurcam deloc. Mulțumesc, Huascar. Care este mesajul tău astăzi? (…)
Ampui, ampui Quetzalcoatl…Ampui Quetzalcoatl…Și Quetzalcoatl vine degrabă și mi se așează între ochi. Acolo este casa lui. În ochiul al treilea, în ochiul vederii dincolo (…)
Ampui Pachacuti, Ampui Pachacuti…(…) Cu Pachakuti niciodată nu a mers cu întrebările. El doar pictează pe pînză și discipolul îi urmărește pensula, furîndu-i meseria. Pîlnia din creștetul capului se lărgește și mai mult, lăsînd spațiu unor raze aurii să se întoarcă din cer (…) Sînt țintuită între Cer și Pămînt. În burtă îmi simt feminitatea. Ca o senzație de dorință. În cap îmi simt masculinul după care mereu am tînjit.” (p.49-52).
,,Nu există om care a trăit pe acest pămînt și nu s-a confruntat niciodată cu umbra. La șamani Huascar te duce în umbre, în confruntare. E o bătălie pe viață și pe moarte. Dar o cîștigi, căci de aceea Huascar te însoțește.” (p.65); ,,Da, putem să ne vindecăm și cu aer, dar cîtă muncă spirituală trebuie să ducem, cît efort de transformare pînă la cel mai mic atom al ființei noastre. Vindecarea cu aerul este adevărată, dar trebuie să ne schimbăm complet felul de a gîndi, a simți și a acționa.” (p.68); ,,Nu poți forța pe nimeni să te iubească. Iubirea vine de la sine. Dacă ajungi să cerșești iubirea cuiva, nu faci decît să prelungești agonia.” (p.84); ,,Sîntem ființe sociale și nevoia noastră de a ne întîlni cu ceilalți este firească și naturală. A mea este exagerată chiar.” (p.86); ,,Mama Pămînt este gazda noastră. Este vie. Corpul meu este Mama Pămînt pentru virus.” (p.103); ,,Adevărații spirituali te învață să te aperi în realitatea fizică, și să nu stai mental în frică. Adevărata spiritualitate nu înseamnă plecarea din realitatea existenței noastre. Viața fizică este adevărată. Trebuie trăită. Totul este creat cu un scop de un programator universal.” (p.115); ,,Iubirii nu îi poți da comandă. Iubirea se întîmplă pur și simplu. E undeva înscrisă în codul nostru genetic, în memoria ființei noastre.” (p.130).
Un loc aparte în narațiunea Aurorei Dumitrescu îl reprezintă olfactivul, dereglarea simțurilor, urmare a pandemiei de Coronavirus, care echivalează cu un handicap, cu o ciuntire a ființei.
Feminitatea, emanciparea, cochetăria, sex-appeal-ul, femeia fatală, ieșirea de sub numitorul comun al ternului, previzibilului și banalului. Toate vin în întîmpinarea atitudinii calofile a Aurorei Dumitrescu: ,,Meditația mă ajută să redevin o femeie sigură pe feminitatea ei. (…) sensibilitatea mea excesivă mă împiedică să-mi tratez masculin atît sexualitatea, cît și spiritul. Am considerat mereu că intimitatea între două ființe înseamnă ceva sacru. Meditația în care mă cufund uneori mă face conștientă de feminitatea mea. Iubesc să fiu femeie. Îmi iubesc feminitatea care pleacă din pămînt, din vîrful picioarelor și urcă pe coloana vertebrală, țîșnind în sus prin creștetul capului, unindu-se cu cerul, cu masculinul. Feminitatea asta se împrăștie în mine și mă face încă o femeie dorită. Dar eu vreau totul, vreau yin-ul și yang-ul. Vreau cerul contopit cu pămîntul, vreau beție a simțurilor și spiritelor…” (p.40); ,,Energia mea feminină mă înțeapă din vîrful picioarelor și ajunge în creștetul capului, întîrziind un pic în centrul meu sexual, apoi împrăștiindu-se în cer…Mă uit în oglindă și…parcă sînt mai tînără.” (p.44); ,,Mă îmbrac tacticos. Mă uit în oglindă și îmi dau cu ruj ușor. Poate mă sună cineva cu video? Cine știe? Eu să fiu pregătită. Un pic de cochetărie pandemică nu strică.” (p.98); ,,O să merg la cosmetică. O să mă pensez, o să mă coafez, o să-mi fac manichiura. Sînt un dezastru cînd trebuie să o fac singură. O să îmi pun gene false și o să mă dau cu mult ruj pe sub mască. Și îmi voi da masca jos ca să fac poze frumoase. Poze portret, cu mult zîmbet din care nu o să se mai vadă nici măcar o fărîmă din ce simt uneori, cum ar fi gîndul că sînt singură, din cauză că am devenit o ciudată pretențioasă. Și poze cu fuste minijup, cum mă sfătuiește Bella, un alt om frumos din viața mea.” (p.108-109); ,,mie îmi place machiajul, coafatul, pantofii cu toc, fusta scurtă.” (p.113); ,,sînt vie. Sînt frumoasă, feminină și vie. Viața este o continuă cursă cu obstacole.” (p.122); ,,Sînt vie și fericită. Și foarte liberă. Liberă de frustrare, de gelozie, de obligații. Sînt un om liber. Îmi doresc iubirea, dar nu o mai caut. Iubirea se întîmplă pur și simplu. Cu cît o cauți mai mult, cu atît ea nu apare. Aștept să se întîmple. De fapt nu mai aștept. Ci trăiesc în ea.” (p.131): ,,Sunt fericită. Sînt vie, respir, sînt îmbogățită cu Palilula (…)” (p.138); ,,Un costum dintr-o piesă, negru, cu bulinuțe. Nu l-am purtat de patru ani. Nu mă pot abține să nu îl îmbrac. Sînt ca într-un film vechi, cu Marilyn Monroe în prim-plan. Sînt încă drăguță…” (p.139); ,,sînt o femeie sofisticată cu nevoi simple (…)” (p.145).
Simbol al vieții care învinge, contact ferm cu Mama-Pămînt, dar și zbor imaginar, călătorie în tăriile cerești, liant între copilărie și maturitate, bicicleta-vehicul magic o poartă pe Aurora Dumitrescu pe tărîmuri nebănuite, concretizare a dictonului ,,Mens sana in corpore sano”: ,,Îl sun pe Andrei și îl întreb unde pot să îmi repar bicicleta. Urmează cel puțin încă o lună de carantină. E timpul să mă reinventez. Creierul meu are nevoie de endorfine prin sport. Cărțile, traducerile și scrisul au nevoie de puțină activitate fizică.” (p.46). De vreme ce ,,biciclește”, Aurora Dumitresc iubește viața, sănătatea, corpul fizic, preocupată fiind de felul în care-i arată ,,templul”, de felul în care se mișcă, de cum își construiește acel complex Eu Sînt: ,,La Biciclete un domn militar mă întreabă dacă îmi întind părul cu placa. Îi răspund cu o grimasă că nu, deși nu mă obliga nimeni să o fac.” (p.87); ,,Îmi iubesc bicicleta, deși pixul i-ar da un brînci violent…” (p.88); ,,Bicicleta a devenit parte din mine, o tovarășă nedespărțită.” (p.89); ,,îmi consum hormonii pedalînd.” (p.90); ,,Anul acesta refuz să mai învăț. Vreau să mă bucur de soare și vacanță, de bicicletă, de Mama Pămînt, de zborul păsării colibri. De poveste. Viața este o poveste.” (p.92); ,,Mă sui pe biciceltă și plec la Palilula, la fabrica de non gînduri…Acolo, pe deal, inima îmi sparge pieptul de efort și creierul meu nu mai este tocit de ce o fi și cum o fi. Palilula își revarsă asupra mea aerul ei curat, mirosul de iarbă, soarele blînd încă. Eu Sînt la Palilula.” (p.93); ,,Am ajuns la Palilula, de un singură, însoțită doar de bicicleta magică, tovarășa mea nedespărțită.” (p.94); ,,Mă așteaptă bicla și schiul. Sporturile astea nu mai pot exista fără mine. Sînt de neînlocuit pe dealurile Palilulei.” (p.133); ,,Dar am bicla, pastila cea mai eficientă anticovid.” (p.137); ,,Las dușul fierbinte să curgă în jet puternic. Mă relaxează după efortul cu bicicleta pe dealurile Palilulei.” (p.138).
Pe cît de original, pe atît de complex este cv-ul Aurorei Dumitrescu (parte din acel prolific Eu Sînt): ,,Sînt profesoară, mamă (deși copilașul meu este la îngeri acum), fiică, soră, cititoare de cărți bune, călătoare prin țări îndepărtate, fiica lui God, șaman, creștină, spectator, prietenă, iubită, fostă soție, deschizător de spirite (…), care gîndește cu mintea ei bună proastă și își asumă o părere.” (p.53).
Metamorfoza interioară a Aurorei Dumitrescu se datorează unei puternice conștientizări. Dacă ar fi rămas în continuare în suferință, tot eșafodajul ei spiritual s-ar fi surpat invariabil. O spune răspicat, nu din dorința de a da socoteală sau de a se justifica, ci din aceea de a se ex-plica, de a se ,,deplia” în afară, de a se elibera prin puterea cuvîntului și a se ,,încălzi” la temperatura înalt-calorică și protectoare a acestuia: ,,În iubire nu suferi. Dacă suferi, arzi rolul și pleci mai departe. În iubire îi dai drumul celuilalt să fie fericit pe drumul ales de el. În iubire nu poți forța pe nimeni să vină în nevoia ta…” (p.55). Așadar, iubirea e eliberarea, ,,chimvalul”, ,,domesticitatea” în stare pură/cristalizată, pacifismul suprem, nonegoismul. Și, undeva mai jos, în completare, iubirea înseamnă recunoștință: ,,Să mă reîntorc la toate aceste lucruri simple și să le apreciez darul și măreția. Să fiu recunoscătoare.” (idem). In extenso, Colibri Dorado aceasta și este, o întoarcere la lucrurile simple, dar chintesențiale. E, într-un fel, o întoarcere originară, ab initio, o întoarcere ,,acasă”, la ceea ce nu dispare niciodată, se află în noi și în imediata noastră vecinătate, ne este putere, doar că, din varii motive, cu toții jucăm (conștient sau nu), din cînd în cînd, rolul fiului risipitor.
Așa cum a ,,murit picătură cu picătură” (p.57) pe Golgota suferinței copilului ei, tot așa Aurora Dumitrescu reînvie strop cu strop pe altarul vieții și spiritualității, parte indisolubilă din ,,lecția supremă a iubirii” ce îi are ca protagoniști.
Scriind (pentru sine și, în cazul de față, omagiind memoria fiului Tudor), Aurora Dumitrescu se ,,autorecuperează” din propria-i ,,cenușă” (material rezidual al arderii de tot), autoextrăgîndu-se dintr-un context dramatic dureros, condiția mersului înainte și a evoluției sale pe plan spiritual, unde rămînerea în locul cu potențial de traumă este o frînă în calea conștientizării, a vibrațiilor înalte și a ascensionării. Grație lui Tudor, Aurora este ceea ce este, de aici și rolul protector, angelic, al acestuia. De la fiul său, Aurora-Nicole învață lecția iubirii, pe care o duce mai departe precum torța purtată cu cinste de alergătorul de la Maraton, lămurind-o la foc sacru, în spațiul sacru: ,,iubirea, bucuria și umorul de calitate mă fac fericită.” (p.60). De aici și datoria morală a mamei Aurora Dumitrescu, a scriitoarei Aurora Dumitrescu de a perpetua modelul din care s-a hrănit și prin care s-a proiectat, scînteia de lumină care i-a aprins și menținut viu focul vieții, conferindu-i Sens, și a propulsat-o spre căi spirituale nebănuite. De aceea, ,,noua”, primenita, ,,lăuta” Aurora Dumitrescu, cea care a pășit pe un nivel superior de conștiință, are o atitudine celebratoare la adresa fiului său plecat între îngeri, gest care, s-o recunoaștem deschis, presupune o mare putere și renunțare la orgolii și la egoism.
Simbolic, Aurora abandonează doliul, ancorarea de material și de teluric, înlocuindu-l cu aripile, cu zborul, cu Sinele Înalt: ,,Prin Tudorică mi-am atins potențialul meu maxim de mamă (…) Tudor mi-a acoperit maximum de iubire pe care aș fi putut-o oferi ca mamă.” (idem). Cu alte cuvinte, copilul Tudor își ,,maximizează” complet și deplin mama, o dedelimitează, îi abolește ,,hotarele”, îi anulează vechea ,,foaie” de parcurs existențial, (re)dîndu-i libertatea și starea de spirit necesare pentru a-și reconfigura singură noul drum. De aici resurecția Aurorei Dumitrescu, cea care-și preschimă umbrele în lucși. Sculptural, imaginea e o ,,Pieta” inversată: fiul care-și ține pe genunchi mama ,,moartă” și-apoi înviată întru Eu Sînt: ,,Și Tudorică a fost și Golgota, a fost și darul. Prin el am devenit cine sînt acum, cea care scrie această carte și această poveste care prin tipar nu va intra în uitare. Poate peste generații cineva va fi încă interesat să citească povestea lui Tudor și a lui Nicole, povestea unei vieți zbuciumate în căutarea drumului de vindecare. A vindecării prin iubire (…) Oare să fiu singura ființă de pe Terra care nu mai are umbră?” (p.72).
La nivel narativ, Aurora Dumitrescu vine cu nota ei de originalitate atunci cînd postulează despre simțul liber: ,,Simțul liber. Da. Așa îi voi spune. Simțul liber, neîngrădit de limitările fizice și nici de programele din creier cu care ne naștem. Simțul ăsta ne scoate din corp și din instinctul de supraviețuire. Ne reînvață că universul nostru nu se reduce la această materie, aceste mîini, acești ochi, această inimă care bate în piept, acest creier care judecă rațional. Simțul liber te bulversează complet. Transformă universul în plurivers, ochii fizici în ochiul lui Shiva, muzica lui Beethoven în concert cosmic, plăcerea erotică în bogăție spirituală, clipele de bucurie în eternitate, compasiunea pentru oameni în iubire absolută. Acest simț liber te duce în Eu Sînt. În ființare. În sursă. Ești tu și ești și totul. Vidul de care vorbesc esticii nu înseamnă nimicul pe care cu ușurință încercăm să îl definim. Budiștii și hindușii ăștia te duc într-o lume în care nu există nimic, zic unii. Nu…Eu Sînt înseamnă oceanul, eliberarea la estici, paradisul la creștini.” (p.62)
,,Cîștig mereu bătălii, dar niciodată tot războiul. Dar oare scopul este să cîștig războiul? Nu știu…dar cred că mai am încă timp să aflu.” (p.63). O spune cu smerenie cineva care, iată, este deja o ,,nika”, o biruitoare: ,,Dar dincolo de pumnul de xanaxuri, o fărîmă din scînteia lui Dumnezeu mi-a dat puterea să rezist.” (p.70); ,,Acum sînt foarte îndrăgostită de mine.” (p.73). Și nu e egocentrism, nici proiecție narcisică, ba dimpotrivă, treapta esențială spre a putea să-l iubești necondiționat pe ,,celălalt”, asemenea unui autentic ,,păstrător al pămîntului” (p.95) pentru care comuniunea cu Palilula furnizoare de non-gînduri, de armonie și de echilibru echivalează cu o meditație profundă asupra întregului Plurivers, în ton cu deplina liniște care-l străbate sau cu neunduirea lacului magic din Rishikesh de care Aurora Dumitrescu își amintește nostalgic: ,,Sînt recunoscătoare pentru ce am cîștigat pînă acum.” (p.120).
Aurora Dumitrescu,
Colibri Dorado,
Craiova, Editura Aius, 2022, 151p.
