Leszek Kołakowski, Este Dumnezeu fericit?

Este Dumnezeu fericit?

Întâia biografie a lui Siddhartha, viitorul Buddha, scoate la iveală faptul că, multă vreme, el a fost cu totul neştiutor de ticăloşia condiţiei umane. Fiu de rege, şi-a petrecut anii tinereţii în plăceri şi lux, înconjurat de muzici şi desfătări lumeşti. Se căsătorise deja când zeii au hotărât să-i aducă iluminarea. Într-o zi, a văzut un bătrân decrepit, apoi suferinţa unui om foarte bolnav, apoi un cadavru. Abia în acel moment a devenit conştient de realitatea bătrâneţii, a suferinţei şi a morţii, adică de existenţa tuturor acelor aspecte dureroase ale vieţii, de care până atunci se ţinuse departe. Văzându-le, a hotărât să se retragă din lume, ca să devină călugăr şi să pornească în căutarea drumului către Nirvana. Putem, deci, presupune că era fericit câtă vreme nu cunoştea realităţile dure ale vieţii; şi că, la sfârşitul propriei vieţi, după o lungă şi epuizantă călătorie, a obţinut autentica fericire aflată dincolo de condiţia pământeană.

no images were found

Poate fi descrisă Nirvana ca fiind o stare de fericire? Cei care, precum autorul rândurilor de faţă, nu ştiu să citească scripturile timpurii budiste în original, n-au cum să fie siguri; cuvântul fericire nu apare în traduceri. De asemenea, e greu să ştii cu siguranţă dacă sensul unor cuvinte precum conştiinţă sau sine corespunde sensului lor din limbile moderne. Ni se spune că Nirvana presupune renunţarea la sine. Acest lucru s-ar preta interpretării că poate exista, cum pretindea filozoful polonez Elzenberg, fericire fără subiect — fericire şi atât, fără nici o legătură cu fericirea unei persoane anume. Ceea ce pare absurd. Dar limba noastră nu este niciodată potrivită pentru a descrie realităţile absolute. Unii teologi au susţinut că putem vorbi despre Dumnezeu numai prin negare, spunând ce nu este el. Tot aşa, poate că nu putem şti ce este Nirvana şi nu putem spune decât ce nu este. Şi totuşi, e greu să fii satisfăcut numai cu negaţia — am dori să spunem ceva în plus. Presupunând că ni se îngăduie să spunem câte ceva despre ce înseamnă a fi în starea de Nirvana, întrebarea cea mai dificilă este următoarea: o persoană aflată în starea respectivă e conştientă de lumea din jurul ei? Dacă nu, dacă e cu totul detaşată de viaţa pământească, din ce fel de realitate face parte? Şi, dacă este conştientă de lumea experienţelor noastre, atunci trebuie să fie conştientă şi de rău, şi de suferinţă. Dar este posibil să fii conştient de rău şi de suferinţă şi, totuşi, să fii absolut fericit? Aceeaşi întrebare se iveşte cu privire la rezidenţii fericiţi ai raiului creştin. Trăiesc ei într-o izolare totală faţă de lumea noastră? Dacă nu — dacă sunt conştienţi de mizeria existenţei pământeşti, de toate lucrurile oribile care se petrec în lume, de laturile ei diabolice, de rău, şi durere, şi suferinţă — cum ar putea fi fericiţi în orice sens recognoscibil al termenului? (S-ar cuveni să clarific: nu folosesc aici cuvântul fericit în sensul în care nu înseamnă cu nimic mai mult decât „mulţumit“ sau „satisfăcut“, ca, de pildă, în enunţurile: „Sunteţi fericit de locul acesta din avion?“ şi „Sunt foarte fericit de acest sandvici“. Cuvântul care desemnează fericirea are o paletă de sensuri mai largă în limba engleză faţă de alte limbi europene, în care sensul său este mai restrâns, de unde şi zicala germană: I am happy, aber glücklich bin ich nicht.)
Atât budismul, cât şi creştinismul sugerează că eliberarea supremă a sufletului e totuna cu o seninătate absolută, adică pacea totală a spiritului. Iar absoluta seninătate este totuna cu absoluta imuabilitate. Dar, dacă spiritul meu se află într-o stare de imuabilitate, în aşa fel, încât nimic nu-l poate influenţa, fericirea mea va fi precum fericirea unei pietre. Oare chiar vrem să spunem că o piatră este întruchiparea perfectă a mântuirii şi a Nirvanei?
De vreme ce a fi realmente uman presupune capacitatea de a simţi compasiune, de a participa la durerea şi la bucuria celorlalţi, tânărul Siddhartha putea fi fericit sau, mai degrabă, putea să se bucure de iluzia sa de fericire numai ca rezultat al ignoranţei sale. În lumea noastră, fericirea de acest fel este posibilă numai la copii şi, chiar şi atunci, numai la unii copii: la un copil, să zicem, de sub cinci ani dintr-o familie iubitoare, fără vreo experienţă de mare durere sau de moarte printre cei apropiaţi lui. Poate că un asemenea copil poate fi fericit în sensul pe care-l am eu în vedere aici. Dincolo de vârsta de cinci ani, suntem, probabil, prea bătrâni pentru fericire. Sigur, putem trăi o plăcere trecătoare, momente de uluire şi de mare farmec, chiar sentimente care să ne creeze un extaz al unităţii cu Dumnezeu şi Universul; putem cunoaşte iubirea şi bucuria. Dar la fericire în chip de condiţie imuabilă nu avem acces, poate doar în cazurile foarte rare ale unor adevăraţi mistici.
Aceasta e condiţia umană. Dar îi putem atribui fericirea fiinţei divine? Este Dumnezeu fericit?
Întrebarea nu este absurdă. Viziunea noastră convenţională asupra fericirii se referă la o stare de spirit emoţională. Dar este Dumnezeu supus emoţiilor? Desigur, ni se spune că Dumnezeu iubeşte fiinţele pe care le-a creat, şi iubirea, cel puţin în lumea oamenilor, este o emoţie. Dar iubirea este o sursă de fericire, atunci când e reciprocă, iar iubirea lui Dumnezeu este reciprocă doar la unii dintre supuşii lui, nicidecum la toţi: unii nu cred în existenţa lui, unora puţin le pasă dacă el există sau nu, iar alţii îl detestă, acuzându-l de indiferenţă la durerea şi mizeria umană. Dacă nu este indiferent, ci supus emoţiilor ca şi noi, probabil că trăieşte într-o stare perpetuă de tristeţe, văzând atâta suferinţă umană. Nu a provocat-o el şi n-a vrut-o, dar este neajutorat în faţa tuturor mizeriilor, ororilor şi atrocităţilor pe care natura le prăvăleşte asupra oamenilor sau pe care oamenii şi le provoacă unii altora […]

(2006)

[fragment din volumul
Leszek Kołakowski, Este Dumnezeu fericit? Eseuri,traducere de Constantin Geambasu, Mihnea Gafita,
Curtea Veche Publishing, 2014, pp. 270-273]

Femeia lui Lot
sau
Farmecele trecutului
(fragment)

Aşa-numitul păcat al Sodomei, cum au arătat studii recente, este un mit, un basm născocit de duşmanii respectivei cetăţi, pentru a sugera dezgustul şi pentru a-i întoarce pe oameni împotriva ei. Până şi în Scriptură, povestea nu e nici pe departe clară. Adevărul este că locuitorii Sodomei au ajuns în conflict cu puterile superioare din motive cu totul diferite. Ei au hotărât că toţi oamenii sunt liberi, egali şi înzestraţi cu dreptul la viaţă, drept care au adoptat un edict care proclama egalitatea şi libertatea universală şi care abolea pedeapsa cu moartea. Pentru a-i conferi edictului respectiv suficientă forţă, ei au mai adoptat şi următoarele decrete suplimentare:
1. Oricine le refuză oamenilor libertatea şi cere ca oricine altcineva să fie făcut prizonier va fi el însuşi încarcerat pe termen nedefinit;
2. Oricine le refuză oamenilor egalitatea şi cere introducerea inegalităţii va fi el însuşi condamnat la sclavie şi privat de toate drepturile;
3. Oricine va cere să fie introdusă pedeapsa cu moartea va fi el însuşi condamnat la moarte, sentinţa urmând a fi executată imediat.
Pentru a pune în aplicare aceste decrete, sodomiţii şi-au constituit o vastă reţea de forţe poliţieneşti secrete, însărcinate să-i supravegheze pe oameni în locuinţele lor şi pe străzi şi să purceadă imediat la arestarea oricărei persoane pe care o auzeau exprimând opinii neconforme cu acele decrete. Şi, de vreme ce oamenii îşi exprimau dubiile cu privire la cât de potrivit era să fie abolită pedeapsa cu moartea, execuţiile s-au înmulţit dramatic, urmând cu mare celeritate unele după altele: mii de oameni au fost aduşi dinaintea tribunalelor, judecaţi sumar, condamnaţi şi executaţi. La fel de multe sentinţe cu închisoarea s-au văzut pronunţate pentru exprimarea de dubii faţă de principiul libertăţii universale şi mii de oameni au fost făcuţi sclavi pentru că puneau sub semnul întrebării egalitatea universală.
Pentru mai multă eficienţă, poliţia s-a organizat în trei secţiuni, câte una pentru fiecare dintre cele delicte. Numai că agenţii Secţiei de Salvgardare a Egalităţii Universale şi-au exprimat uneori dubiile în legătură cu principiul libertăţii universale, drept care au fost arestaţi de agenţii Secţiei pentru Salvgardarea Libertăţii Universale. Aceştia din urmă au fost şi ei auziţi uneori exprimând vederi nu întru totul corecte în legătură cu abolirea pedepsei cu moartea, drept care au fost reţinuţi de agenţii Secţiei pentru Salvgardarea Vieţii, aduşi în faţa tribunalelor, condamnaţi şi executaţi sumar. Şi aşa mai departe. Situaţia care s-a creat a devenit intolerabilă. Cele trei secţii au început să arboreze o ură intensă una faţă de alta şi fiecare să dovedească o vigilenţă mai mare când venea vorba să adulmece delictele comise de agenţii celorlalte două, în loc să spioneze grosul populaţiei. Execuţiile, condamnările la închisoare şi la sclavie au atins proporţii de masă; cum oamenii au început să se reclame unii pe alţii, acuzaţiile venind, în covârşitoarea lor majoritate, din partea unor agenţi de poliţie care-şi turnau colegii, rândurile decimate ale fiecărei secţii trebuia să fie întruna completate cu noi şi noi recruţi. Aceştia se găseau cu mare uşurinţă în popor, pentru că, fireşte, nici un om civilizat, cu un minim respect-de-sine, n-ar fi putut refuza să colaboreze cu organizaţia menită să apere Libertatea, Egalitatea şi Viaţa. În decurs de un an, un sfert din populaţie fusese executată pentru că se opusese abolirii pedepsei cu moartea, un alt sfert intrase la închisoare pentru că se opusese principiului libertăţii, al treilea sfert ajunsese în sclavie fiindcă pusese la îndoială principiul egalităţii universale, iar cei unu din patru rămaşi lucrau, aproape toţi, pentru poliţia secretă.
Iehova observa toate acestea cu preocupare şi uimire. Perspectiva lui era foarte reţinută, când venea vorba de principiile teoretice ale sodomiţilor, fiindcă el considera libertatea şi egalitatea nişte născociri absurde, iar ideea ca pedeapsa cu moartea să fie abolită i se părea, în mod evident, că trebuia interpretată ca un act de subversiune faţă de regulile stabilite de el. De asemenea, obstinaţia cu care toţi sodomiţii apărau aceste principii o găsea mai mult decât enervantă. Aşa încât, şi-a trimis pe pământ câţiva emisari, însărcinaţi să propage ideile lui în acel oraş infectat — că oamenii nu erau nici liberi, nici egali şi că trebuia neapărat să fie menţinută pedeapsa cu moartea. Emisarii au luat legătura cu un bărbat pe nume Lot, care fusese de mult luat în colimator de poliţia secretă şi considerat suspect. Şi nu fără motiv, pentru că foarte curând — nici nu făcuse bine cunoştinţă cu oaspeţii săi —, Lot le-a mărturisit că, după el, o mare parte a populaţiei aparţinea unui neam inferior şi merita să fie închisă în lagăre de concentrare şi dată morţii în caz de neascultare. Adică nişte vederi care se constituiau într-un afront adus oraşului Sodoma. Drept care, emisarii l-au iniţiat în planurile mai-marelui lor: văzându-şi răbdarea pusă la cea mai grea încercare de filozofia sodomiţilor, Iehova luase hotărârea de a pârjoli întreaga cetate. El, însă, Lot, de vreme ce împărtăşea filozofia respectivă, urma să fie condus până la marginea oraşului şi salvat de la moartea prin foc.
Ei bine, asta s-a şi întâmplat. Înainte să se crape de ziuă, emisarii lui Iehova i-au scos pe Lot şi familia lui din cetate. Îndată după plecarea lor, o ploaie de foc s-a revărsat din cer şi întregul oraş a fost înghiţit de flăcări într-o clipă.
Din acest punct începe faimoasa poveste a femeii lui Lot. Emisarii lui Iehova le interziseseră straşnic să se uite înapoi, în timp ce părăseau locul. „Dacă vă uitaţi în urmă — le spuseseră —, înseamnă că tânjiţi după trecut şi după principiile Libertăţii, Egalităţii şi Securităţii, pe care Dumnezeu le-a condamnat. Ţineţi minte că asemenea inconsecvenţe atrag după ele pedeapsa cu moartea, pe care Iehova nu va ezita să v-o aplice, pentru a vă întări familia în convingerea că pedeapsa cu moartea e dreaptă.“
Nici n-au ieşit ei bine dincolo de porţile cetăţii, că femeia lui Lot, spre deosebire de bărbatul ei, a început să ducă dorul Libertăţii, Egalităţii şi Securităţii. Altfel spus, ea a început să tânjească după trecutul care-i fusese atât de brutal smuls. Şi-a părăsit căminul cu sufletul împovărat şi, pe măsură ce urletele sodomiţilor arşi de vii rămâneau tot mai în urmă, ispita de a privi înapoi o tortura din ce în ce mai tare, până când a devenit copleşitoare. A luat-o în stăpânire cu asemenea forţă, încât biata femeie n-a mai rezistat. S-a uitat în urmă: a văzut oraşul pierind în flăcări. Dar, în acel moment, aşa cum ştim, Iehova a preschimbat-o într-un bloc alb de clorură de sodiu, care mai păstra, ca formă, numai o vagă asemănare cu fiinţa umană care fusese.
Micul grup de refugiaţi a fost cuprins de consternare. Lot a dat fuga la emisari şi a strigat:
— Nevasta mea! În loc de femeie, am un pietroi! Faceţi ceva, pentru numele lui Dumnezeu! Daţi-mi-o înapoi!
— Prea târziu. E vina ei, a răspuns unul dintre aceia. Noi v-am avertizat. Ce-a apucat-o, să vrea să se întoarcă în trecut?
— Dar nu a vrut să se întoarcă în trecut! N-a vrut decât atât: să vadă cum era distrus trecutul.
— Cine vrea să privească trecutul îşi doreşte ca el să revină, i-a întors-o emisarul inflexibil. Dacă n-ar fi aşa, de ce să vrei să-l priveşti?
— Tocmai de-aia, ca să se bucure de distrugerea lui! Ca să-şi clătească ochii la simpla vedere!
— Ba nu-i aşa, prietene. Un lucru va trebui să înveţi: cercetarea trecutului se numără printre cele mai grave păcate sub soarele lui Iehova.
— Dar de ce?
— Pentru ca oamenii să nu capete o cunoaştere pe care nu e de dorit ca ei s-o posede.
— Dar ne cunoaştem deja propriul trecut! Ce mari secrete noi am putea să aflăm din el?
— Iehova nu vrea ca trecutul să fie comparat cu ce este şi cu ce va fi. Trecutul trebuie uitat, pentru că…
— …pentru că altfel oamenii nu vor aprecia suficient viitorul, a terminat Lot fraza în locul celuilalt […]

(1957)

[fragment din volumul
Leszek Kołakowski, Este Dumnezeu fericit? Eseuri,traducere de Constantin Geambasu,Mihnea Gafita
Curtea Veche Publishing, 2014, pp. 384-388]

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *