Intenţia mea este să comentez versurile cele mai patetice pe care literatura le-a izvodit vreodată. Sînt cele din cîntul XXXI al Paradisului şi, cu toate că sînt celebre, nimeni nu pare a fi desluşit chinul ce zace în ele, nimeni nu le-a ascultat în întregime. Este foarte adevărat că tragica lor substanţă aparţine mai puţin autorului ei, mai puţin lui Dante protagonist, cît lui Dante povestitor sau plăsmuitor.
Iată aceste versuri. Pe culmea muntelui din Purgatoriu, Dante îl pierde pe Vergiliu. Călăuzit de Beatrice, a cărei frumuseţe sporeşte cu fiecare cer pe care-l ating, străbate sferele concentrice una după alta, pînă cînd ajunge la cea care le înconjoară pe celelalte, cea a primului mobil. La poalele lui se află stelele neclintite; deasupra lor, Empireul, care nu este cer trecător, ci veşnic, plămădit doar din lumină. Urcă în Empireu; în această regiune necuprinsă (ca în pînzele prerafaelite) ceea ce e departe nu-i mai puţin desluşit decît ceea ce se află în apropiere. Dante vede un rîu înalt de lumină, vede pîlcuri de îngeri, vede infinitul Trandafir al Paradisului alcătuit din sufletele celor drepţi, înşiruite în formă de amfiteatru. Deodată, îşi dă seama că Beatrice l-a părăsit. O vede sus, pe unul din cercurile Trandafirului. Aidoma unui om care, din străfundul mării, şi-ar ridica ochii către bolta unde tună, tot astfel el o venerează şi o imploră. Îi mulţumeşte pentru binefăcătoarea-i milă şi îi încredinţează sufletul. Textul grăieşte aşa:
Cosě orai; e quela, sě lontana
come parea, sorrise e riguardommi;
poi si tornň all’eterna fontana.(1)
Cum trebuie interpretate aceste versuri? Creatorii de alegorii spun: Raţiunea (Vergiliu) este un mijloc spre a ajunge la credinţă; credinţa (Beatrice), un mijloc spre a atinge divinitatea; ambele se pierd odată ce şi-au împlinit menirea. Explicaţia, după cum va fi observat cititorul, nu este fără cusur, ci searbădă; din acea nefericită schemă nu s-au ivit niciodată versurile acestea.
Comentariile pe care le-am cercetat nu văd în surîsul Beatricei decît un simbol al încuviinţării. „O ultimă privire, un ultim surîs, dar o făgăduinţă sigură“, remarcă Francesco Torraca. „Zîmbeşte pentru a-i spune lui Dante că ruga sa a fost ascultată; îl priveşte pentru a-i mai mărturisi o dată dragostea pe care i-o poartă“, confirmă Luigi Pietrobono. Această părere (care e şi a lui Casini) mi se pare foarte îndreptăţită, dar este evident că nu prea seamănă cu scena amintită.
Ozanam (Dante et la philosophie catholique, 1895) consideră că apoteoza Beatricei a fost tema primară a Divinei Comedii; Guido Vitali se întreabă dacă, atunci cînd a creat Paradisul, Dante n-a fost mînat, mai întîi de toate, de intenţia de a întemeia un nou regat pentru doamna lui. Un pasaj celebru din Vita nuova („Sper să spun despre ea ceea ce nu s-a spus despre nici o femeie“) îndreptăţeşte sau înlesneşte această ipoteză. Eu aş merge mai departe. Socotesc că Dante a plăsmuit cea mai frumoasă carte pe care a dat-o vreodată literatura pentru a insera cîteva întîlniri cu Beatrice, cea cu neputinţă de recîştigat. Mai bine zis, bolgiile pedepselor şi Purgatoriul dinspre miazăzi, cele nouă cercuri concentrice şi Francesca şi sirena şi grifonul şi Bertrand de Born sînt inserări; un surîs şi o voce, pe care el le ştie pierdute, sînt adevăratul temei. La început se spune în Vita nuova că odată el a înşiruit într-o epistolă şaizeci de nume de femei pentru a strecura printre ele, tainic, numele Beatricei. Cred că Divina Comedie a repetat acest joc melancolic.
Faptul că un nefericit îşi imaginează fericirea n-are nimic deosebit; noi toţi o facem, în fiecare zi. Dante o face ca şi noi, dar ceva ne lasă mereu să întrezărim groaza pe care o ascund aceste plăsmuiri fericite. Într-o poezie de Chesterton se vorbeşte despre nightmares of delight, coşmarurile desfătării; această figură de stil defineşte oarecum terţetul citat din Paradisul. Dar în poezia lui Chesterton, accentul cade asupra cuvîntului delight; în terţetul lui Dante, asupra lui nightmare.
Să reconstituim scena. Dante, avînd-o pe Beatrice alături, se află în Empireu. Peste ei se arcuieşte, de necuprins, Trandafirul celor drepţi. Trandafirul este departe, dar formele pe care le cuprinde sînt desluşite. Această contradicţie, deşi justificată de poet (Paradisul, XXX, 118), constituie poate primul indiciu al unei neînţelegeri tainice, căci deodată Beatrice nu mai e lîngă el. I-a luat locul un bătrîn (credea veder Beatrice, e vidi un sene) (2) Dante abia izbuteşte să întrebe unde-i Beatrice. Ov’č ella?(3) strigă. Bătrînul îi arată unul din cercurile înaltului Trandafir. Acolo, înconjurată de un nimb, se află Beatrice; Beatrice a cărei privire îl umplea de obicei de o beatitudine de neîndurat, Beatrice, care obişnuia să se îmbrace în roşu, Beatrice, la care se gîndise atîta, încît a rămas uluit aflînd că nişte pelerini, întîlniţi într-o dimineaţă la Florenţa, nu auziseră nicicînd vorbindu-se despre ea, Beatrice, care odată i-a respins salutul, Beatrice, care a murit la douăzeci şi patru de ani, Beatrice de Folco Portinari, care s-a căsătorit cu Bardi. Dante o zăreşte, în înaltul cerului; bolta senină nu-i mai departe de străfundurile mării decît ea de el. Dante îi adresează o rugăciune ca lui Dumnezeu, dar şi ca unei femei adorate:
O donna in cui mia speranza vige,
e che soffristi per la mia salute
in inferno lasciar le tue vestige..(4)
Atunci Beatrice îl priveşte o clipă şi surîde, pentru a se întoarce apoi în veşnicul izvor de lumină.
Francesco de Sanctis (Storia della letteratura italiana, VII) înţelege astfel pasajul: „Cînd Beatrice se îndepărtează, Dante nu se tînguie: orice zgură pămîntească a ars în el şi s-a mistuit“. E adevărat, dacă ne referim la ţelul poetului; e greşit, dacă ne referim la sentiment.
Să reţinem un fapt de necontestat, un singur fapt cît se poate de mărunt: scena a fost imaginată de Dante. Pentru noi este foarte reală; pentru el a fost mai puţin. (Realitatea, pentru el, era că mai întîi viaţa şi apoi moartea i-au răpit-o pe Beatrice.) Lipsit pe vecie de Beatrice, singur şi, poate, umilit, a plăsmuit scena pentru a-şi închipui că este împreună cu ea. Din păcate pentru el, din fericire pentru secolele în care avea să fie citit, conştiinţa faptului că întîlnirea era imaginară i-a deformat viziunea. De aici întîmplările cumplite, cu atît mai infernale, bineînţeles, cu cît se petreceau în Empireu: dispariţia Beatricei, bătrînul care-i ia locul, brusca înălţare la Trandafir, vremelnicia surîsului şi privirii, întoarcerea pe vecie a feţei.(5) În cuvinte se întrevede groaza: come parea se referă la lontana, dar înrîureşte şi pe sorrise, astfel încît Longfellow a putut da următoarea traducere, în versiunea pe care a făcut-o în 1867:
Thus I implored; and she, so far away,
Smiled as it seemed, and looked once more at me…
Iar eterna pare a înrîuri pe si tornň.
(1) „Atare mă rugai: şi către mine/ zîmbind privi iubita de departe/ şi-apoi din nou în marea de lumine“ (Purgatoriul, XXXI, 91-93).
(2) „Dar una vrem şi alta avui în schimb/ căci un bătrîn văzui în faţă-mi stînd“ (Paradisul, XXXI, 59).
(3) „Dar unde-i ea?“ (Paradisul, XXXI, 64).
(4) „O tu, ce semeni a nădejdii floare/ şi-n iad de dragul mîntuirii mele/ ai binevrut să te scobori soare“ (Paradisul, XXXI, 79-81).
`(5) Şi acea Blessed Demozel de Rossetti, care tradusese Vita nuova, este nefericită în Paradis.
Traducere de Tudora Şandru-Mehedinţi, din volumul „Nouă eseuri danteşti. Borges oral”, colecţia Top 10+, Polirom, 2012, reprodus cu acordul editurii.
