Canis familiaris: Câini şi oameni în lumea greco-romană

no images were found

Aveam trei ani cand ne-am cunoscut şi 18 când a murit – este vorba despre primul câine. Îmi amintea de un pirat din Port Royal: arogant şi bătăuş. O matuşă imi spunea mereu că voi muri cu siguranţă de o boală groaznică dacă mai pun mâna pe câini. Se pare că până acum am scăpat…. Mai târziu, fiind studentă la Facultatea de Istorie, m-am interesat despre părerea pe care o aveau romanii sau grecii despre câini şi despre animale în general.

Prietenia dintre câine şi om pare una legendară şi anterioară oricărei forme  de agricultură. Ei ajutau la vânătoare sau la controlul dăunătorilor. Erau capabili să se integreze organizării sociale umane, rămâneau ataşaţi de casă. Dimensiunea câinilor nu prezenta pericol nici pentru adulţi şi nici pentru copii, iar speranţa de viaţă era destul de mare în comparaţie cu alte animale. Chiar numele canis familiaris pare să vorbească despre legătura sa specială cu oamenii, dar mai ales latura lor utilitară (familiaris (lat.)- care face parte din sclavii casei).

În secolul al XVIII-lea, în Europa, industrializarea şi urbanizarea schimbă oamenilor viziunea asupra animalelor în general, şi asupra câinilor în special: câinii, devin un simbol social, mai ales cei de vânătoare. Ierarhia raselor de câini se păstrează din antichitate: atunci  primau câinii de vânătoare şi cei ciobăneşti, apoi erau cei de pază şi ultimii veneau câinii de talie mică. Această ierarhizare reflecta de cele mai multe ori și o ierarhie socială:

Dacă în epocile modernă şi contemporană aceste animale „mici şi draguţe” vin să satisfacă nevoile emoţionale, de socializare (în cazul copiilor) mai mult decît pe cele materiale sau gastronomice, ce rol aveau câinii în antichitatea greco-romană? Exista atunci un interes crescut pentru animale şi mai ales pentru poziţia lor în relaţia cu oamenii; interesul era într-un fel legat de expansiunea civilizaţiei greco-romane care a dus la acumularea multor cunoştiinţe zoologice.

Atitudinea faţă de animale este determinată de tipul de societate care o generează, o societate agrară va avea o altă perspectivă asupra animalelor decât una industrială sau nomadă. În consecinţă, existau mari diferenţe între raportarea la animale în mediul urban şi în mediul rural. Textele antice care vorbesc despre câini au fost redactate, în mare parte, de oameni educaţi şi suficient de bogaţi – vizează mediul urban, intelectual nu şi pe cel rural. Relaţia dintre un orator sau un împărat şi un câine va fi complet diferită faţă de cea dintre un cioban şi câinele său.

Cu unele excepţii câinii erau văzuţi ca animale utile, mastiff-ul de Epir era folosit de către ciobani, abilităţile în vânătoare îi aduceau preţuire dulăului de Laconia, iar simţul olfactiv foarte dezvoltat îl făceau un excelent paznic. Egiptul era cunoscut pentru rasele de câini rapizi şi inteligenţi.

O trăsătură menţionată de toţi autorii antici este devotamentul câinelui până la moarte. Astfel, câinele este reprezentat singur sau împreună cu stăpânul pe stela funerară. Câinii mai apar ca protectori ai integrităţii corporale după moarte, protejând cadavrul de profanare. Asocierea simbolică dintre câine şi om, realizată prin reprezentarea pe piatra funerară, are un impact vizual considerabil. Cele mai multe pietre funerare de acest tip sunt ridicate pentru copii. În cazul acestor reprezentări se poate presupune că animalele respective erau ale copiilor, dar pentru că ele erau preferate mai mult pentru valoarea lor simbolică decât reală, în mod sigur câinele simboliza fidelitatea aşa cum iepurele simboliza fertilitatea. Sunt atestate şi cazuri în care adulţii apar însoţiţi de câine.

În lumea greco-romană sunt înregistrate puţine cazuri în care câinele să beneficieze de un mormânt marcat printr-o piatră funerară, cu inscripţie. Limbajul folosit nu lasă urme de îndoială asupra sentimentelor stăpânilor; aceste animale făceau parte din familie. Un exemplu de mormânt amenajat special pentru un câine este cel descoperit cu ocazia săpăturilor pentru extinderea sistemului metropolitan de transport, din Atena. Mormântul avea pereţii de cărămidă, podea pavată şi conţinea scheletul unui câine şi două sticle de parfum. De asemenea, s-a găsit şi zgarda.

În lumea de dincolo, câinele devine monstruos, de exemplu Cerber cu greu se poate numi animal de companie. Divinitatea însoţită de câini este mereu binevoitoare faţă de oameni, prezidează expansiunea vieţii în toate formele sale, cu o atenţie acordată în mod special sănătăţii. În antichitatea greco-romană, câinele era asociat şi cu impuritatea, mai ales datorită comportamentului sexual atribuit, de aici şi numeroasele forme de adresare cu sens peiorativ. Relaţia om-câine în antichitatea greco-romană este ambivalentă. Câinele are misiunea de a păzi trupul stăpânului mort pentru a-l feri de profanare, poate de asemenea repara o nedreptate legată de moartea stăpânului, în acelaşi timp oferă o moarte dezumanizantă: atunci când oamenii erau sfâşiaţi de câini îşi pierdeau condiţia umană. Acest animal însoţea defunctul în lumea de dincolo, atât în mod simbolic, prin simpla reprezentare pe monumentul funerar, cât şi concret (prin înhumare sau incinerare împreună cu stăpânul). Pentru toate acestea câinele, fie de vânătoare, de pază sau ciobănesc era respectat şi admirat.