Destinul lui T. S. Eliot este aşezat sub semnul paradoxului- de la aşezarea în Anglia până la sinteza de rafinament, modernism şi cultivare a tradiţiei, silueta sa este una mai degrabă dificil de apreciat şi de înţeles pentru contemporanii pasionaţi de multiculturalism militant şi corectitudine politică. Autor înrădăcinat în matricea creştină a Europei, încercat de accese de pesisism, neîncrezător în forţa de iradiere dialectică a progresului, Eliot ţine de un timp care se îndepărtează de noi, cu fiecare an şi cu fiecare deceniu. Exerciţiul lecturii textelor sale este o iniţiere în tainele unui limbaj şi în labirintul unei viziuni despre om în relaţie cu divinitatea.
Eliot- criticul şi intelectualul, cel al cărui profil este redat de această nouă ediţie a contribuţiilor sale, aparţine unei direcţii situate în contra curentului dominant astăzi. Deloc întâmplător, în magistrala sa sinteză dedicată gândirii conservatoare , Russell Kirk alegea să încheie panorama sa cu o oprire asupra rolului pe care poezia şi reflecţia critică a poeţilor îl pot juca în redefinirea lumii noastre. “The conservative as poet”- iată o imagine memorabilă propusă de Kirk, o imagine în care se înscrie şi destinul lui Eliot. Pornind de la devastarea metafizică din “ The waste land” şi urcând către mişcarea tragică din “ Murder in the cathedral”, arta şi gândirea lui Eliot nu pot fi separate de acest elan subsumat căutării semnificaţiei într-o lume descentrată.
Ceea ce surprinde şi fascinează, la Eliot-criticul şi eseistul, este simplitatea clasică a demersului critic. Discursul despre literatură nu are nimic pedant, el nu este stufos şi încâlcit, nu este corupt de ambiţia închiderii în structuri şi cifre a unui miracol al inefabilului. Critica lui Eliot este aproape de literatură prin refuzul dogmatismului şi prin supleţea stilului. Importanţa lui Eliot în canonul istoriei criticii moderne nu se mai cere reamintită. Dar, dincolo de contribuţie, de concepte, rămâne plăcerea descoperirii unor texte care se nasc din descoperirea unei tradiţii literare, la rândul lor.
“ Tradiţia şi talentul personal”, acel text evocat obsesiv în relaţie cu moştenirea lui Eliot, cucereşte, astăzi, prin chiar reafirmarea, insurgentă, a valorii dialogului cu seria de spirite care ne precedă. Critica lui Eliot este, în ceea ce are mai profund şi vital, o conversaţie cu cei morţi, o tentativă de retrezi vocile lor şi de a urmări ecoul cuvintelor lor în sălile întinse şi nobile ale lumii occidentale. Reformarea limbajului poetic se întemeiază pe o cunoaştere profundă a trecutului, pe familiaritatea cu un registru de expresie deconcertant prin amploarea sa . Este, în Eliot, o devoţiune faţă de conceptul de “ umanism”, în accepţiunea sa originară, necoruptă de secolul al XX-lea, o vocaţie care îl apropie de doi dintre cei mai distinşi intelectuali americani conservatori, Irving Babbitt şi Paul Elmer More.
Critica lui Eliot este, aşadar, asemeni unui fir al Ariadnei, menit să conducă pe cel care se încredinţează eseistului către marginea pădurii danteşti. Revenirea la tradiţie, către sursele civilizaţiei iudeo- creştine este alternativa la uitare şi scufundarea într-un prezent perpetuu. Căutând acele trei voci ale poeziei despre care a scris rânduri fundamentale, T. S. Eliot redeşteaptă sunetele şi imaginile care stau ascunse sub jarul mocnit al lumii (post)modernilor.
(1) T. S. Eliot, “ Eseuri alese. Critica literară. “ traduceri de Petru Creţia şi Virgil Stanciu, prefaţă de Ştefan Stoenescu, Editura Humanitas, 2013.
