Charles Bukowski Singur cu toată lumea carnea acoperă oasele și-au mai pus o minte acolo și uneori un suflet, iar femeile sparg vazele de pereți bărbații beau prea mult și nimeni nu-și găsește perechea însă continuă să caute urcând sau coborând din câte-un pat carnea învelește oasele dar […]
Zece stații de metrou înspre marginea orașului. Femeia își înăbușe discret tusea. Nu e oră de vârf. Nici mulți oameni în vagon. Fiecare cu treaba lui. O artă a supraviețuirii și o necesitate. Căldură umedă. Ochii femeii urmăresc pe geam hăurile întunecate și cablurile care apar și dispar nervoase. Mâinile […]
Am călătorit peste graniță, nu mi-a fost bine, am stat lângă tine, am vrut să rămân. Ți-am rostit numele într-o limbă necunoscută – ai râs, râsul tău a umplut un oraș. Credeam că, o vreme, acela va fi cântecul meu. Uneori, văd siluetele noastre, la marginea unei mări ce nici […]
„Rădăcina noastră nu este un singur om ci întreaga umanitate.” Victor Hugo Subiectul este, poate la prima vedere, mai puțin cunoscut însă constituie în egală măsură un simbol al Europei de ieri și astăzi. Aquileia, în prezent un orășel discret ce se lasă descoperit […]
par să se situeze reacțiile planetei (Pământ bănuim… ) în cazul unor evenimente, dacă e să dăm crezare mijloacelor media. Nu e cazul, cu atât mai mult cu cât la o analiză – ca să nu-i zic investigație – mai atentă, rezultă enormitatea formulelor servite cu atâta generozitate și entuziasm. […]
Acum piesa se-ncheie Cu o încremenire, Cortina-ncet se lasă În ropot de ovații. Ieși în foaier pe gânduri, Întrezărind bizarul Ce-ncepe în culise: Actorii-și șterg machiajul, Își leapădă costumul, Își pun hainele proprii, Scrutându-se-n oglindă, Însă rămân ca tine Captivii-nchipuirii Care-i împarte-n roluri Și le dictează replici Ademenind mulțimea Ce […]
A. R. Ammons Chemare Vântul a suflat peste mine zicându-mi de ce eșți atât de tulburat O i-am spus nu sunt în stare să fac ceva desăvârșit care să reziste Dar de ce a spus vântul de ce-ai fi atât de tulburat de parcă […]
Expun aspecte reale: mâncarea mea preferată, felul în care ascund riduri. Orașul ce se dizolvă, lentoarea apei umplând un pahar. Străzi mai mici sau mai mari, învelite-n ceva ce seamănă cu durerea. Pojghițe de milă și ceață. Și umbre. Mai ales umbre. Aleg să nu destram această zi încă verde. […]
