Poezia este, în cele din urmă, o conversaţie despre moarte : încercarea de a aproxima, prin cuvinte, despărţirea, nostalgia şi dorul este suprema provocare a celor ce aleg textul, iar nu viaţa. Scrisul înseamnă, în aceste ocazii, curajul de a te privi prin ochii celor care nu mai sunt.

Şi un astfel de curaj animă cartea Iulianei Miu. “ Ce mai faci?” este, aşa cum remarcă Bogdan Creţu în rândurile de prezentare, un volum al doliului, unul în care o anume sobrietate tragică face ca umbra tatălui să se ivească dintre versuri, ca un semn delicat şi uneori jucăuş al dragostei care trece dincolo de linia biologiei oarbe.
Iuliana Miu practică o poezie din care emfaza este alungată, spre a putea primi moartea în acest corp al literaturii. Exegetă a lui Mircea Nedelciu, Iuliana Miu este marcată de afinitatea cu sensibilitatea optezecistă ce a schimbat însăşi maniera de a gândi poezia. Apariţia acestei cărţi premiate în colecţia “Coşovei” întăreşte un sentiment al comunităţii. Iuliana Miu este locuită de un spirit care îşi are rădăcinile în acei ani mirabili de experimente şi de inovaţie intelectuală.
“ Ce mai faci? “ este consemnarea unui dialog ce are firescul tragic al unei despărţiri. Pe patul de spital, în grădină sau în faţa unui televizor, tatăl şi fiica sunt una, prinşi în acest monolog ce le contopeşte vocile. Timbrul Iulianei Miu respinge grandilocvenţa semnelor de exclamare. Poemele curg asemeni unor dimineţi despre care îţi aduce aminte, spre a putea să mai exişti.
Poezia Iulianei Miu nu este terapie şi nici manual de consolare. Autenticitatea ei ţine de un regim al asumării trecerii .Moartea intră în text, singurul care durează cu adevărat. Cuvintele dau celor care nu mai sunt ultimul lor trup, acela ce nu mai cunoaşte decrepitudinea şi durerea. “ Ce mai faci?” este cartea în care se întrevede, delicat, acest corp al regăsirii şi al iubirii.