12 iulie 2023. A murit azi noapte Milan Kundera. Avea 94 de ani.
N-a fost niciodată unul dintre autorii mei favoriți. Și totuși, ca mulți, sau poate nu chiar atât de mulți autori ne-favoriți, Kundera m-a marcat într-un mod unic, iar experiența întâlnirii cu el este una dintre cele mai încărcate de consecințe în constituirea felului meu de a gândi, de a aprecia sau nu, literatura, în strânsă dependență de omul care a scris-o, contrar unei practici comune și cred, chiar, recomandabile. M-a influențat adânc, iar nuanța, culoarea acestei influențe este intens pozitivă. Dacă ar trebui să o definesc printr-un singur cuvânt ar fi, clar, o pasionată, indelebilă recunoștință.
Nu mai știu cum, dacă la cererea mea, sau absolut din întâmplare, prin 1985, aș putea verifica în „Telejurnalul de noapte”, pe care nu-l am aici, la Slătioara, prietena mea de atunci Ștefania C., mi-a adus venind în vacanță în România, cartea lui, „Valsul de adio”, în italiană. Nu mai știu de ce în italiană, poate nu o găsise altfel. Poate eu mă apucasem atunci de dragul prietenei mele, plecată din țară, prin căsătorie, să învăț italiana. Poate chiar mă înșel și mi-a adus-o în franceză. Nici asta nu pot verifica, acea carte, cu o copertă poroasă, albastru spălăcit, spre gri, se află și ea tot în biblioteca de la București. Cred totuși că văd titlul „Il valzer degli addii”. Uimitor este – și suspect – că am devorat acea carte, ajutată rar de un dicționar în două volume, italian/roman și român/ italian, procurat în librăriile noastre, nu văd cu ce alt scop, totuși, decât acela de a avea acces la cartea cehului expatriat . O vreme, am știut pe dinafară, paragrafe întregi din ea, cititul ei petrecându-se cum rar se petrece o lectură, chiar și în limba noastră maternă : ca și cum aș fi scris-o eu….
Și totuși, – întocmai ca într-un cunoscută anecdotă de pe vremea când trebuia să fim atenți la ce gândim și ce spunem, în care un personaj, întrebat de la prezidiu, dacă el nu are nicio părere despre problema discutată în colectiv, răspunde că are firește și el o părere, dar nu e deloc de acord cu ea, – faptul că Milan Kundera n-a devenit unul dintre scriitorii mei preferați se datorează unui dezacord profund pe care unele dintre ideile enunțate în acele paragrafe mi-l trezeau. Nu știu dacă deoarece le socoteam neadevărate, sau dacă mă apăram în felul ăsta, cu violență, de adevărul lor, protejându-mi iluziile. Iată doar una dintre acele idei : „Există perioade în istorie când oamenii sunt supuși la încercări cărora nimeni nu le rezistă.” (Ci sono periodi nella storia quande li uomini sono soggetti a prove a cui nessuno resiste.” Poate nu cu aceste cuvinte. Fraza o am în minte direct în română, și-mi sună, chiar și azi, ca o amenințătoare primejdie. Era vorba de comunism acolo, cu trădările, crimele, fricile, tentațiile, ademenirile lui. Cum să nu reziste nimeni ? mă întrebam cu groază. Ar fi terifiant. Sau chiar este ? Ulterior, am înțeles că da, nu au rezistat foarte mulți, dar că au existat totuși și dintre aceștia. Am avut privilegiul de a-i cunoaște pe unii. ȘI că NIMENI acela suna ca o spuză pe turtă și cumva ca o… invitație la cedare. I-am citit cu aceeași pasiune contrariată unele dintre cărți, ca „L’insoutenable légèreté de l’être”. Unde mi s-a părut chiar că ghicesc printre tristeți și blazări, o ușoară suferință invidioasă față de unii dintre aceia, care da, rezistaseră, cum ar fi curajoasa fotografă imortalizând cu riscuri tancurile rusești invadând Praga. De ce i-am păstrat totuși lui Kundera o recunoștință atât de intensă, cum mi se părea că doar unui scriitor cu care ești mereu întru totul de acord ar fi normal să-i acorzi? Cum ar fi, de exemplu, Vaclav Havel, pe care chiar îl iubesc atât de intens că nu am nevoie să-i fiu recunoscătoare. Tot mai târziu mi s-a lămurit acest atașament atipic, dezvoltat în pofida iritării mele, chiar a revoltei, când citeam paragrafe ca acestea, ricanând pe marginea paginii, „Să credeți dvs. dle Kundera”. Sau „ Să fiți sănătos, dle Kundera, dacă credeți că nu există plăcere, fără ambiguitate” sau că „lejeritatea ființei” este obligatorie, sau că gluma care costă este așa de tentantă etc… Am înțeles, tot ceva mai târziu : nu era doar faptul că „Valsul de adio” mă vindeca definitiv, cu mare întârziere, dar radical, mă imuniza la iluzia că romanele obsedantului deceniu sunt un comentariu pertinent și clarificator al epocii, sau că jumătățile de adevăr le împiedică să fie în totalitate false, și mă conforta n convingerea că decât să fi fost scrise așa, mai elocvent ar fi vorbit despre acea epocă, exilul sau tăcerea. („Mirabila tăcere” a lui Alexandru Mironescu, pe care o auzim acum, la 50 de ani după moartea lui.) Eram atât de 1eliberată” și de bucuroasă de lumina orbitoare a acestui adevăr elementar, încât o vreme am spus Kundera în loc de bună ziua, când mă întâlneam cu cineva pe stradă. Iar la o perfecționare a cadrelor didactice de la Universitatea din București, vara, în amfiteatrul Odobescu, unde dl.Eugen Simion ne ținea un curs chiar despre romanul politic, m-am trezit că strig din fundul sălii. „Și Milan Kundera ?” Deloc destabilizat, dl profesor mi-a dat un răspuns de nota10:„ÎI prefer pe scriitorii care-și scriu cărțile de la ei din țară”. Evident că în acest caz nu se mai punea problema să întreb : „Și Paul Goma ?” . Acum, însă, la maturitatea târzie și în ziua când aflu despre moartea la o vârstă venerabilă și nu doar după o lungă suferință tăcută, ci și după o carieră scriitoricească împlinită, de foarte mare scriitor, unul dintre cei mai mari ai epocii sale, a lui Milan Kundera, îmi dau seama că nu era doar asta explicația atașamentului meu pentru literatura lui.
Sunt scriitori mari care ne fascinează, intrigă, contrariază, determinându-se să reacționăm, mai mult decât prin afinitățile cu el. Iar reacția, împotrivirea, ricanarea neclară, mai mult decât complicitatea și afinitățile, ne ajută să ne cunoaștem întunecimile, să refuzăm ce ne displace, sperie, incomodează, în noi înșine, ce simțim că ne macină, ce ne dorim să nu existe. Și disconfortul acesta ne ajută să ne construim, să ne înțelegem, să rezistăm la ce e greu, imposibil de rezistat. Sau să mulțumim istoriei că pe noi nu ne-a supus acelor fatale încercări. Și să ținem mine că unii au rezistat. Eu văd în uriașa, diversa, complexa și luxurianta operă a lui Kundera, ca și în mizantropia și pesimismul său, pe drept sau poate forțat, inclusiv un omagiu adus acelora. Mai mult, pentru mine în asta constă misterul bogăției și grandorii operei marelui scritor ceh exilat în Franța și nu știu dacă revenit vreodată în țara natală.
