Frig

De câțiva ani țin piept unor ierni 
în care luna se scurge  pe-un fir invizibil
şi numai aburii ceaiului îndulcesc 
sufrageria tapetată cu frig.
Cum să trăiesc fără dragoste?
Cum poate o pasăre împușcată
să-nmoaie cu glasul ei trist
întunericul alb al grădinii? 
Stau cu fața spre lume, 

răsucesc un cuvânt, 

gâtul lui se lasă-n mâinile mele. 
De-aproape, nici mai semăn cu mine –
sunt inutil de subțire, de ștearsă,

picioarele mă ascultă
doar dintr-un soi de plictiseală acerbă. 
Mi-e teamă. Teamă

că viața mi-o ia înainte, 
că sunt imaginea mea în oglindă,
cu mult, foarte mult timp înainte  
de a mă naşte.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *