Cornel Bălan trăiește în Canada, la Ottawa, și publică romane la edituri din România. Primele două cărți i-au apărut la Humanitas, mai întâi “Escroc S.R.L.” (2013), un lung roman picaresc, cu un tânăr român plecat în lumea largă, apoi “Liftul” (2019), în care Bucureștiul postcomunist e zugrăvit în tonuri pendulând între realism și distopie. Au urmat romanul “Ultima Armată” (Casa de Pariuri Literare, 2020), cu titlul legat de șansa ori neșansa autorului de a fi aparținut ultimului contingent de tineri români chemat la ordin sub arme, apoi un roman sci-fi, “Artificial” (Pavcon, 2022).
Ce propune acum Cornel Bălan cititorilor este un roman polițist, cu locul acțiunii pe firul căii ferate București – Urziceni – Ploiești – Focșani, cu timpul ei în anul dezvăluirilor dosarului Caracal, deci 2022, când un bărbat de 69 de ani a fost găsit vinovat de violarea și uciderea a două fete. Nu voi povesti acțiunea, dar unele informații cred că sunt utile pentru a arăta că ne aflăm în fața unei cărți de proză care nu suferă de limitările asociate, pe drept, pe nedrept, genului detectivist.
Gelu Moican, polițist bucureștean de la secția de criminalistică, primește de la șeful lui misiunea s-o găsească în modul cel mai discret cu putință pe Nicoleta, o fată de 16 ani dispărută pe parcursul unei călătorii cu trenul de la București la Focșani.
Șeful l-a ales datorită reputației lui, de polițist care gândește altfel și apelează la metode mai neortodoxe de a rezolva cazurile. Aceste calități sunt legate atât de vârsta lui mai înaintată, de om ajuns în pragul pensiei, dar și de parcursul lui educațional de modă veche, adică mai sumar, el fiind singurul dintre colegi fără studii la Academie.
Discreția cerută de șef are legătură cu greutatea politică a dosarului Nicoleta. În contextul dezvăluirilor dosarului Caracal, de care am amintit, capii Poliției naționale sunt acuzați din toate părțile de incompetență crasă iar momentul pentru un nou scandal este cât se poate de nepotrivit.
Moican, personaj complex, cu prieteni, foste neveste, o fată, e bun la vorbit cu damele, flirtează când cu o vânzătoarea de la Carrefour, când cu o funcționară de la bancă, în general e bun la vorbit cu toată lumea, inclusiv cu tinerii, calitate care în ajută la avansarea anchetei.
Romanul are ceea ce se cheamă substrat social, România surprinsă în el apare în toată complexitatea ei, e prezent în conversații și Liviu Dragnea, în legătură cu angajatele lui pe funcții inexistente, sunt multe voci distincte în text, aparținând unei sumedenii de individualități, controlori de tren, ospătari, un român întors din Italia, etc. Mă întreb cum se face că autorul, deși stabilit în Canada la începutul anilor 2000, și-a păstrat o asemenea acuitate a receptării pentru acest mediu, pe care l-a cunoscut bine doar într-un timp anterior.
Și încă o idee, înainte de a încheia: Cartea are un potențial ridicat de a constitui baza unui film bun, eroul ei are ceva din faimosul detectiv Columbo:
“Moican se căută prin buzunare și scoase o țigară. Și-o puse între buze și dintr-odată țigara îi schimbă fizionomia. Așa cum unora ochelarii le dau un aer inteligent, lui Moican țigara îi dădea o alură de intelectual. În realitate, nu era intelectual, nu citea nimic, nu se ducea la teatru, nu asculta muzică, deși avusese o perioadă în tinerețe în care fusese pasionat de literatura rusă, cumva, cu vârsta, își pierduse răbdarea de a-și folosi creierul de bună voie – adică dacă nu era silit de împrejurări să gândească, atunci prefera să zacă în fața televizorului cu un pahar de rom cu gheață prin apropiere. Totuși, când împrejurările îl forțau să-și pună mintea la contribuție, inteligența lui urca la cote de invidiat, iar flerul de a citi oamenii funcționa fără greș, ca o mașină Röntgen.
Cornel Bălan, „București-Focșani 3:14”, Ed. Cristian PlusArt, 2025.
