Mai puțin obișnuită această carte a Veronicăi Pavel Lerner și Nicolae Băciuț apărută la editura Vatra Veche anul acesta, ea fiind de fapt un copy/paște al unui dialog performant, informativ și, mai ales, formativ atât de necesar unei comunicări reale, intelectual productive…
Cei doi autori, scriitori și jurnalișți prinși în seriozitatea profesionalismului creator simt nevoia dialogului structural al schimbului ideatic cel din care se ivesc sclipiri interpretative fără de care cuvântul își pierde profunzimea, se lăbărează în rătăciri facile și chiar se redistribuie fără sens.
Și dacă-mi amintesc ce zice Rilke într-una din Scrisorile lui către un tânăr poet:” Nimeni nu te poate sfătui sau ajuta. Nimeni: există doar un singur drum – intră în propria-ți simțire.” și cred că am înțeles reala valoare a ceea ce am citit în această colecție de întrebări și răspunsuri, colaborarea comunicativă, având întotdeauna calitatea mărturiilor directe (fie ele și eronat memorate).
O prietenie de câțiva ani buni se cimentează într-o comunicare continuă indiferentă la trecerea timpului ori handicapul distanțelor și ne permite ochiadele curiozității într-un laborator al cuvântului contaminat de idei și stări când traductibile când nu.
Concepută în două părți distinct conectate: cartea transcrie conversațiile pe care cei doi autori le-au avut ca rezultat al colaborărilor de-a lungul timpului și expune o colecție de fotografii ale întâlnirilor posibile trecerii dintr-o parte într-altă a Atlanticului – Veronica Pavel Lerner locuind în Canada, iar Nicolae Băciuț în România – și sigur o prieteniei de idei amplificând parcă necesarul “face to face” în a traduce și chiar a interpreta cine sunt și de fapt ce îi apropie… imaginile având întotdeauna capacitatea aceea specială de a citi și a nuanța ceea ce vedem, apropriem ori respingem…
“In photography there is a reality so subtle that it becomes more real than reality.” (Alfred Stieglit fotograf)
Când am deschis cartea – valoarea cuvântului fiind primordială – m-a surprins abordarea directă: “Dragă domnule poet – zice Veronica (PL) –am îndrăznit să va propun un dialog despre poezie – și nu numai – pe care l-ați acceptat…” dar mai ales amploarea comunicării în care raportul întrebare-răspuns capătă seriozitatea analitică a interviului reciproc pentru că ce și cum întrebăm cer oprire asupra răspunsului; intelectul activ, răscolitor chiar fiind determinantă adevărului cerut de întrebare… fără el (adevărul, zic) pretindem… Și atât.
Ideea aceasta a unei cărți de conversații intense capătă sensul intrării pe ușa larg deschisă a comunicării cu iz personal, gânduri și situații oferind posibilitatea aceea rară de apropiere a procesului – de obicei închis – al creeației.
Scriitori, poeți și observatori ai lumii de fiecare zi (și ca jurnaliști uneori) ne permit o privire de aproape a ceea ce i-a determinat să scrie și, mai ales, de ce poezia este modul preferențial de exprimare artistică…
Poate fondul emoțional?
“…Am scris doar atunci când am simțit – zice Nicolae Băciuț – ca dintr-un prea plin sufletesc se revarsă cuvinte în care se încheagă stări, emoții.”
O notă analitică – fără enfaza critică, direct spus – cartea aceasta merită a fi citită pentru sinceritatea deschiderii, a notelor (chiar) biografice surpirinzător de comune uneori și echilibrul unor judecați de valoare a momentului din care se naște poezia (și nu numai) – ieri și azi fiind mai totdeauna privirea aceea în care luciditatea observației se confruntă cu intensitatea emoțională a visului care poate să vină și să plece, dar trebuie să-și păstreze capacitatea de a transmite; semnalele acelea “morse” pe care numai poetul le știe și ni le oferă…
Indiferent de formație – Veronica (P.L). chimistă, Nicolae (B.) om de litere – cei doi se întâlnesc datorită incidentului acesta pe care în mod comun îl denumim talent și care le impune să scrie pentru că nu se poate altfe chiar dacă au știut că “scrisul e boierie”- boeria asta care a trecut și pe la Eminescu și pe la Blaga și pe la Rebreanu ori Nikita – ei se opresc tocmai la “denunțătorul” ei Nicolae Steinhardt pe care spre surprinderea reciprocă l-au cunoscul, le-a fost prieten și, mai ales, mentor al unei gândiri în care moralitatea și sclipirea de geniu a ideilor elaborate i-a influențat, ba chiar mai important, i-a ajutată să traverseze creațional feriți de accentele dogmatice ale vremii.
“Jurnalul Fericirii” – ignorat “atunci” și recitit “acum – cartea înțelepciunii călugărului de la Rohia – pe care Nicolae Băciuț îl cultivă pentru că vrea să învețe și să înțeleagă capacitatea umană de a trece uneori dintr-o parte într-altă a limitelor sale – devine pentrui Veronica confirmarea fără echivoc a unor adevăruri pe care “Nicu” Steinhardt i le-a oferit încă din copilărie…
Prezența lui Nicolae Steinhart în cartea lor este impresionantă, umanismul gândirii lui îl preiau conectat de problematica creației; nu traversezi o viață menită să spună așa ca să rămână – cum fiecare scriitor dorește – fără să încerci eliminarea eventualelor clătinări și mai ales să poți traduce ceea ce simți a fi important; câteva sau.mai multe accente să penetreze dincolo de ordinarul acumulat trăind.
“În adâncul meu, însă,există în paralel și o tristețe existențială mult mai profundă decât ceea ce privesc în jur cu umor. Și acel adânc iese la suprafață în poezii, nu-l pot nici opri, nici ascunde.” zice Veronica atunci când încearcă – nu neapărat să răspundă – paralelismului existențial al “trotuarului celălalt” pe care trebuie să treacă și dacă vrea și dacă nu vreaa…
Nimic nu pare a fi întâmplător în dialogul acesta fără granițe, o linie subliminală ori poate numai inconștientizată ghidează o călătorie supusă unui același joc în care trăirile și gândurfile se interferează în așa măsură încât ce se întâmplă acum este condiționat de ce a fost… O călătorie complexă dar și individualistă poezia – arta scrisului, în general – pășește în trecutul de la care se poate învăța, iar cu privirea acută în jur descoperă o constantă valorică – ”toate-s vechi și nouă toate(…” cum zice “Glossă” eminesciană – continuitatea fiind element fundamental poetic chiar dacă aparența este fragmentară, schematică, superficială.
Și în ultima instanța parcă nimic nu sună mai convingător:
“Poetry is a language pared down to its essentials. Poetry is a very complex art…. It is an art of pure sound bound in through an art of arbitrary and conventional symbols.” (Ezra Pound)… (Poezia este o limbă redusă la esențe. Poezia este (o) artă foarte complexă… ea este sunet pur destinat să proceseze arbitrar și convețional simboluri.)
