Reforma…

 

atât de clamată dar mai puțin pusă în aplicare, ar trebui să cuprindă toate domeniile vieții sociale. În timp ce americanii nu renunță la tradiții verificate în timp, continuând  să-i trimită în neant, conform dreptului roman, pe cei care au luat viața cuiva, Europa se împăunează cu grija pentru infractori adeverind parcă versurile lui Apolinnaire, după care „păunul e o pasăre frumoasă/ Dar când se înfoaie/ Vederii dosul își lasă”.

Grija pentru borfași, de la mari la mărunți, a devenit și la noi o problemă națională. Cu câțiva ani în urmă directorul unui penitenciar pentru scursori juvenile a fost destituit în urma unui incendiu provocat de „locatari”, iar concluzia anchetei a fost grotescă: saltelele nu erau ignifuge. Dacă atât de mare e vigilența statului (nu și pentru saltelele din cămine sau spitale… ) pentru găinarii ordinari, oare care sunt condițiile asigurate interlopilor încarcerați?… dacă ajung acolo. 

 E  clar însă că reforma trebuie să atingă radical și literatura română cu iz justițiar. Oricât de mult (mai) ținem la Ion Creangă, nu ne putem înfățișa Europei cu o proză precum  Povestea unui om leneș. Problema nu e lenea ci faptul că e contrazis principiul  „de lene n-a murit nimeni”. Apare interogația: „Ce fel de literatură, ce fel de țară e aceasta în care sunt încălcate drepturile omului???” Ideea pedepsei capitale e de-a dreptul odioasă: Cum să spânzuri un leneș nevinovat în Europa, când criminali notorii beneficiază de condiții optime pentru a-și redacta sângeroasele memorii, devenind milionari în pușcărie?

Deci: pentru a deveni cu adevărat europeni de Bruxelles trebuie să ne rescriem literatura, așa că: „Cică era odată într-un sat un om grozav de leneș. Nici îmbucătura din gură nu și-o mesteca. Și satul, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spânzure. Îl pun într-un car cu boi și hai cu dânsul. Pe drum se întâlnesc ei cu o trăsură, în care era o cucoană, reprezentantă a societății civile. Văzându-l ea și auzind despre ce este vorba, spuse înfiorându-se: „Păcat, sărmanul, să moară ca un câne fărădelege. Mai bine duceți-l la moșie la mine. (căci asemenea altora care se smiorcăiau de la o vreme, cucoana o ducea foarte bine, deja din trecuta-i tinerețe). O să mănânce posmagi în hambar până la bătrânețe și se va integra și în absolut”. La întrebare leneșului „Dar muieți-s posmagii?” , coana, fruntașă la   Liga drepturilor Infractorului, răspunse  cu drag și înțelegere: „Nu, dar îi moi eu în gură și am să-ți dau ca la puiul de rândunică”. 

Omina licent, adică toate sunt permise, de vreme ce au început să fie înlăturate statui de poeți…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *