De când cu pandemia, sunt reguli de respectat și la lifturi. Blocul nostru are trei lifturi mari care, în teorie, pot transporta 10-12 persoane. Acuma însă, regulamentul cere ca în lift să nu fie mai mult de trei persoane, cu mască.
Uneori, când sunt mutări, unul din lifturi e blocat pentru transportul mobilelor și numai două lifturi rămân la dispoziția locatarilor. Se mai întâmplă și ca mutarea – deci blocarea unui lift – să coinicidă cu defectarea unuia din cele două rămase disponibile, drept care rămîne numai un lift în circulație pentru cei peste o mie de locatari ai blocului.
Restricția de trei persoane în lift conduce la formarea cozilor la lift. Și, cum canadianul e un om răbdător, el se instalează disciplinat la coadă. Cele mai lungi cozi sunt la subsol – unde vine lumea fie de la parcarea subterană, fie de la spălătorie – și la parter, unde se adună cei care s-au plimbat, sau care au parcat mașina afară, sau cei care fac livrări.
În general, în materie de cozi, Canada e o țară foarte organizată. La magazine iei un număr de ordine și vânzătorii strigă numerele. La autobuze se fac cozi în lungime, nicio problemă. La lift însă, nefiind un loc unde statul la coadă a fost luat în calcul la blocuri, nu există ordinea din alte părți și totul se bazează pe memoria vizuală a celor care, din lipsă de spațiu, așteaptă liftul pe unde apucă.
Zilele trecute mi s-a întâmplat să nimeresc, venind din parcarea subterană, într-un moment în care numai un singur lift funcționa pentru locatari. Se formase deja o coadă, dar nu în lungime, coridorul din fața celor trei lifturi n-o permitea, ci în lățime, ca să zic așa. Dintr-o privire știai de unde vine omul: de la cumpărături, de la spălătorie sau de la plimbarea cu câinii lor, uneori imenși. Deși nimeni nu știa cauza exactă a problemei, toți noii-veniți întrebau ce s-a-ntâmplat, primind, ca răspuns higienic, un simplu dat din umeri .
M-am așezat la rând, pe lat, ca toată lumea. Problema era că singurul lift în funcțiune venea la subsol deja cu trei persoane, cei de la parter preferând să „ocupe un loc” în lift, chit că înainte de a urca la etaje coborau întâi la subsol. Noi, cei de la subsol, eram „clasa de jos” – și la propriu și la figurat.
Enervată de așteptare, o femeie cu un cărucior în care trona bidonul cu detergent de rufe (era clar de unde venea), s-a instalat lângă butonul care chema liftul și apăsa tot timpul. Un domn, cu mască și ecran de plexiglas peste figură, a încercat să-i comunice răzvrătitei că apăsatul de mai multe ori pe buton n-ajută. Nu prea se înțelegea ce spunea sau gesticula binevoitorul, se putea doar bănui. Răzvrătita, deși n-a înțeles ce bolborosise blajinul, a replicat – cu cel mai autentic ton de „ba p-a mă-tii” al genialilor Caragiale și Birlic – că ține butonul apăsat pentru ca cei de la parter să nu ocupe liftul. Blajinul, deznădăjduit, a renunțat la explicații.
O doamnă elegantă a apărut de la parcare cu un uriaș pachet de 30 de suluri de hârtie higienică și, după vreo zece minute, disperată, s-a îndreptat spre ieșire, dispărând cu prețioasa ei provizie.
După vreo 15 minute mi-a venit rândul, s-au urcat cu mine un tinerel și un domn cu masca sub nas. Liftul, urcând de la subsol, a oprit la parter, unde, invitat – în ciuda restricției – de domnul cu masca sub nas, s-a urcat un livreur de pizza. Domnul cu masca sub nas a citat, ca scuză, ziarul de azi, în care scrie că masca e inutilă. Nu s-a comentat. Liftul a oprit la etajul următor, cel cu pizza a coborât și vorbărețul a reafirmat inutilitatea măștii. În acel moment liftul a avut o zguduitură și s-a oprit la etajul următor, deși nu ar fi trebuit. „Vedeți, am spus, liftului nu i-a plăcut comentariul dv”. Provocat de ruperea tăcerii mele, și-a reluat expunerea îndoielilor, dar am tăcut și imediat mi-a venit rândul să cobor. O fericire să fii afară din cușcă, mi-am spus, gândind ce bine m-au antrenat cozile din România anilor ’70-’80!
desene de Adelaida Mateescu
